Cetesc un articol profund blond-feminin de pe NYT despre cum, vezi-Doamne, “criza” ne invatza pe “noi, americancele”, ca uneori e mai bine sa daruiesti mai putin, dar din suflet.
Adica: n-ai bani pentru cea mai tare jucarie pentru copchilul prea-razgaiat de-acasa? ofera-i o jucarie veche de-a ta, pentru ca, la urma urmelor, el nu are nevoie decat de iubire si de imaginatie.
Sau: de ce sa cumperi a 20-a pereche de pantaloni negri, cand ai deja atatea – nu mai bine te uiti un pic prin sifonier sa vezi daca-ti mai vine perechea nu cumarul 3? etc.
Asta, dupa ce aceeasi prezumtiv-blondina declara sus si tare ca, daca indraznesti cumva sa faci economii de Craciunul asta, sa nu mai cumperi ca un shopping-bulimic, atunci ataci in mod direct si responsabil buzunarul si banii de MJ ai celui care producea si vindea junkurile pe care tu ai refuzat acum sa le mai cumperi.
Trecand peste logica impiedicata a personajelor care umplu cu cuvinte pagina respectiva, nu pot sa nu ma umflu de ras, discret, in barba: adica pana ieri erati niste consumatori caz-de-targa, vorba unui prieten, hulpavi fara nici un discernamant, si-acum, tocmai acum, cand v-a lovit criza, sunteti de fapt niste frugali, dar ne-ruptzi in cur? E prea rusinos sa fii rupt in cur, asa ca preferi sa fii “cald si familial”? hai incoace… da-mi o ruptura! Vorba doctorului vostru preferat: “denial, denial, you’re in denial!”
