Ani de zile, multi, am avut firma. Un mic studio de creatie de site-uri. Nimic deosebit, dar a hranit familia permitandu-mi un stil de viata mult mai flexibil decat daca as fi fost angajat undeva. Ani frumosi, in care am descoperit ce inseamna VSDLM-ul, weekend-ul de vis.
In toti anii astia am perfectat un sistem intern care mi-a permis sa ma ocup de clientii mei prompt, sa livrez site-uri rapid si bine si sa ofer si garantie post-livrare promisa pe timp nelimitat.
Aici intra in scena faza petrecuta la inceputul anului: la mai bine de 7 ani de cand am incetat activitatea firmei, ma suna un fost client. Iti dai seama, site care mai exista dupa atata amar de vreme. Disperat ca i-au busit aia de la hosting baza de date. Nu actualizase site-ul de cand i l-am dat pe mana, deci nu avea date recente de recuperat. Dar vroia sa-l ajut macar cu baza de date originala. Noroc ca am cont generos de gazduire la o firma profi, unde am putut tine de-a lungul timpului toate bazele de date pe care am lucrat vreodata, si de unde in cateva click-uri am obtinut o copie cu care am rezolvat problema omului in cateva minute.
Evident, omul si-a facut cruci cu doua maini, nu isi imagina ca mai recupereaza ceva si deja se vedea platind un site nou. Mi-a multumit frumos, a vrut sa ma plateasca dar i-am amintit de promisiunea de ajutor oricand, in masura in care mai pot – mare lucru ca am mai putut. Contul de gazduire sa-mi traiasca!
Am vazut zilele astea campania unei firme de gazduire web relativ noi pe piata, HostGate, care a lansat un concurs cu premii pentru bloggeri. Eu scriu mai rar, dar am multi prieteni bloggeri asa ca las asta aici pentru ei. Concursul dureaza între 04.04 – 28.04 2022 și are trei premii sub forma de vouchere la emag, totalizând 5000 de lei. Extragerea câștigătorilor o sa se faca cu random.org, iar toata povestea va aparea pe blogul zoso.ro, prin intermediul unui video, pe data de 30.04.2022. Toate articolele eligibile vor intra la extragere. Gasesti detalii mai multe despre concurs aici: https://blog.hostgate.ro/hosting-experience/. Merita incercate si concursul si firma, mai ales daca ce folosesti acum iti da batai de cap. Zic si eu.
Dupa tura din Apuseni si dupa o mica pauza de refacere, urmeaza o noua tura #goodyear4x4: de data asta in zona Subcarpatilor de Curbura – Vrancea. Iar e o zona pe care-am mai vizitat-o, dar nici data trecuta nu m-a incurcat asta, nu o sa ma incurce nici acum!
Am dat un ochi pe traseele promise si abia astept in primul rand sa revad Cheile Tisitei – mai ales ca pana acum nu le-am facut decat pe timp de vara, cu Tisita involburata si destul de mare (treaba care vara te cam obliga sa traversezi raul de mai multe ori pana la capat si inapoi). Tot de bifat cu mare dichis e si Canionul de Sare de la Meledic – pe care in tura trecuta am ajuns sa-l vizitam la o ora minunata, misterioasa, dar prea putin potrivita pentru fotografie. Aud ca o sa vizitam si Valea Siriului – sunt curios daca o s-o vad, ca deobicei, de sus, de pe sosea, sau daca reusim sa ne aventuram un pic si in afara drumului. De restul obiectivelor nu mai zic, deocamdata – astept sa le vad, si-abia apoi revin cu povestile.
In tura asta, pe langa Doru, Mircea, Razvan Baciu, Dragos Nedelcu si Elena Carac, pe care-i stiu cu totii din alte iesiri, o sa-l mai avem alaturi si pe Dragos Asaftei, si pe castigatorul concursului – deci si un pic de lume noua, pentru mine, cel putin.
M-am întors din tura asta prin Apuseni chiar suspect de devreme: eram acasă înainte de 10 noaptea. Adică timp berechet să desfac bagajele în liniște înainte de culcare (mereu le desfac înainte, dar pe la ore imposibile, când aș prefera să stau cu buricul la bronzat).
Prima dovadă că weekendul ce-a trecut a fost unul plin: e miercuri, și eu încă mă zbat cu pozele din tură. Nu pentru că n-aș avea de unde. Pentru că sunt prea multe. Trigger-happy, ca deobicei, dar am și avut locuri faine pe traseu.
Plecarea in tura asta Goodyear 4×4 Winter Experience (tura “Apuseni”) a fost joi după-masă – 10 oameni în 3 mașini Mercedes-Benz de la Tiriac Auto, încălțate, negreșit, cu anvelope de frig de la Goodyear. Am plecat în așa fel încât joi seară să fim deja cazați în Alba, la un hotel prea liniștit unde după 11 seara trebuia să se audă musca verificându-și mailul… Numa’ bine, că asta a însemnat culcarea devreme și un început proaspăt de zi de vineri.
Așa că vineri dimineață – micul dejun și la drum! Întâi, spre Cheile Calcarele Ampoiței. Sincer, nu m-am prins care erau “cheile”, dar locul era bine dominat de niște stânci mari de calcar, ușor escaladabile (zic Zdeto și Dan) și foarte fotogenice. Nu-l mai întreb pe Doru din ce orogeneză sau din ce epocă au rămas stâncile alea ca niște colți de balaur ieșiți prin gingiile moi ale dealurilor molcome din zonă, că știu că risc să primesc mai mult decât am spațiu de memorie. Dacă era după fotografii oficiali, mai stăteam 2 ore pe-acolo, cel puțin!
A urmat, în program (adică după o bucată bună de drive-test involuntar pe drumuri cum îmi plac mie, fără indicatoare și asfalt), Cascada Pișoaia – și e suficient să o vezi 5 secunde că să înțelegi de ce i-a dat lumea așa un nume necuviincios: e una din cele mai… risipite cascade văzute de mine până acum: cu un debit mediu spre mic, dar întinsă pe o cădere cu o lățime foarte mare, generând în partea de jos un peisaj bolovănos-lutos incredibil. Mare păcat că norii au fost și ei curioși să vadă ce facem și s-au cam ținut gaia-maț după noi în zona cascadei – dar am reușit câteva cadre decente, chiar și-așa.
După niște poze cu grupul, ne-am întors la mașini și hai la masă: ne zăpăcise Doru cu poveștile despre balmoșul Mamei Uța, așa că am purces spre dânsa.
Și Mama Uța (să ne intelem, ea chiar există, ne-a ținut companie, păcat doar că acum există și sub formă de restaurant comercial care-i poartă numele) s-a ținut de cuvânt, și a livrat un balmoș de zile mari! Nu c-aș fi fost eu vreun expert (a fost premieră pentru mine), dar o parte din vina întârzierii mele cu articolul e și faptul că mi-am irosit vreo două ore căutând rețete de balmoș ca să-mi prepar și eu singur, acasă.
De la Mama Uța am pornit în viteză spre Peștera Poarta lui Ionele, unde-am ajuns cam spre sfârșitul programului. Bine c-am avut cu noi și oameni mai descurcăreți, așa că am tocmit ghidul să ne mai ia și pe noi într-un tur de final de ziuă. Peștera e, cred, destul de recent amenajată (înțeleg de la Zdeto că acum câțiva ani o străbăteai și în două și în patru labe) așa că vizitarea s-a făcut civilizat.
și… un pic pe fugă – musai să ajungem și la următorul obiectiv pentru ziua aia, chiar dacă era un obiectiv perfect vizitabil, și el, pe întuneric, altă premieră pentru mine: Peștera Ghețarul de la Scărisoara. Așa că am riscat și-am mai luat o pauză pe drum, undeva pe o cocoașa de deal, să pozăm ultimele raze ale unui apus de pomină.
Și la Scărișoara tot pe sfârșit de program am ajuns – cine naiba să stea până la 9 seara după turiști? – dar iar am avut noroc că Doru era prieten cu cine trebuia de pe-acolo, așa că am reușit să obținem acces să coborâm în peșteră. Pe întuneric. Pe niște scări complet interminabile, ude, strâmbe, cu balustrade din ce în ce mai reci pe măsură ce coborâri. Un deliciu pentru nebunii ca mine, cu ruxac în spate, cu trepied într-o mână și o balustradă frigidă în cealaltă. Dar a meritat fiecare treaptă, pentru că jos am găsit peștera luminată feeric, ghețarul cuminte, așteptând să fie pozat, și o atmosferă de fund de tărâm, de să faci de râs Stăpânii Inelelor. Evident că eu, Zdeto și Doru ne-am încurcat unii pe alții cu expunerile lungi, dar ne-am descurcat până la urmă și ne-am făcut cu toții damblalele de fotografi beznatici. După care urcarea înapoi a părut de cinci ori mai scurtă. O fi fost întunericul de vină, cine știe.
După Scărișoara, altă nebunie de vizită: la familia Petruse, din Pătrăhăițești, artizani și rapsozi veniți tocmai din miezul istoriei, îmbrăcați că-n filmele pe care le-ar fi regizat Marioara Murarescu, cu casă plină de minuni făcute cu mâinile lor. Tanti Paraschiva, tulnicăreasă până-n măduva oaselor, ne-a povestit, la un păhărel de vișinată (pentru fericiții care nu conduceau), despre cum mai sunt doar două tulnicărese în tot Ardealul, despre cum iubirea ei – tradiția cântatului la tulnic – se va stinge, probabil, odată cu ultimele suflete capabile să scoată minunile alea de cântece din tulnice… După care ne-a invitat pe toți afară, în curte, să ne arate cum poate răsuna valea că-n filmele istorice.
– “Dar vecinii? e noapte, totuși”
– “Ei, maică, le place și lor, că și ei știu ce-i frumos pe lumea asta…”
Mai e nevoie să zic că mi s-a făcut pielea de găina ascultând tânguială aia viguroasă a tulnicului mamei Paraschiva? Nu mai zic nimic, o las să rezoneze încă în mine… În seară aia, însă, Pătrăhăițeștii au aflat pentru prima oară că tulnicul merge bine și cu o chitară lângă el 😉
După toată ziua asta complet nebună și după un drum de noapte de vis (chiar dacă rinichii mei ar fi spus “piua” pe alocuri) am ajuns înapoi la hotel, unde-am mai băgat ceva pe sub mustatza și ne-am retras majoritatea în apartamentul fotografilor, unde-am mai stat la o cântare de seară, cum ne shade bine. Apoi, somn. Picați că muștele.
Sâmbătă. Program mai ușor, mai “de vară”. Aiurea, niște peisaje de toamnă de nu ne-a venit să credem! Motiv pentru care, că să ne convingem, ne-am tot oprit din 5 în 5 minute să mai pozăm “ceva”. Prea greu de ratat unele peisaje, arămii că alambicul de țuica de prună! N-a mai contat că pozăm locuri fără nume. Nici nu le trebuia un nume. Numele lor a fost: Noiembrie.
Am făcut totuși o oprire în Cheile Râmețului de unde, pe lângă poze #desuflet și poze #deselere, am mai făcut și un pic de poze #desalbaticiune: am prins în cadru, pentru a două oară în câțiva ani, o pasăre pe cât de rară la noi pe atât de impunătoare: o pajură (acvilă de munte), planând liniștită fix deasupra cheilor Râmețului, departe de noi dar suficient de aproape cât să o putem identifica. Mai departe, pe drum, am găsit – așa cum promitea Doru – și brândușele înflorite în plin Noiembrie. O frumusețe innecata în rouă!
Prânzul sâmbetei a fost unul pe care o să-l țin minte mulți ani. Așa cum țin minte prânzul de la stâna din zona Dumbravenilor, de acum 4-5 ani, unde am mâncat pentru prima oară jintiță și tocăniță (a să citi “ciorbă”) de miel. De data asta, Doru s-a întrecut pe el și ne-a dus la o gospodărie de moți pierdută undeva în afară hârții (cică în satul Poiana, dar nu vedeai un semn rutier pe kilometri în jur, iar gospodăria oamenilor era complet izolată). Din toată sălbăticia aia ne-am trezit, brusc, pe un tapshan curat, cu iarbă, în fundul căruia, cocoțată între două șure moțești vechi de sute de ani și casa de locuit, ne aștepta o masă de lemn cu ștergare albe și cu bunătățile simple ale Apusenilor, îmbiindu-ne să ne-așezam în fața lor. După ce mi-am potolit întâi setea de pozat șurele alea de poveste, m-am alăturat și eu colegilor de tură și-am ras niște slăninuțe cu ceapă și cu brânză frământată, niște sărmăluțe cu groșcior (smântânică) de-mi venea să cred că e și mama pe-acolo, niște ciorbică alburie și grasă de pasăre (nu pot spune “o ciorbă” și nici nu vreau să spun câte), toate stinse la final cu niște plăcinte cum nu am mai mâncat vreodată (nu din foi, cum le știm noi la oraș, ci ca niște lipii mânjite bine cu brânzica și făcute la țest) – o nebunie!
Și pentru că ne-am întins prea mult pe tăpșanul ăla fain și-n sânul oamenilor ălora primitori, ne-a prins înserarea pe drum așa că am purces înapoi spre Alba, cu burtica și cu sufletul pline.
Duminica o așteptăm să fie o zi “tehnică” – bagaje și la drum înapoi spre casă. Dar soarele ne-a făcut cu ochiul de după cețurile dimineții, așa că am hotărât să mergem iar în Cheile Râmețului – de data asta pe partea cealaltă a cheilor, cea inaccesibilă mașinilor. Am lăsat mașinile la un capăt de drum și-am plecat cu toții, pe jos, în sus, pe chei, până la podul natural pe care vroiau oamenii să-l re-viziteze. Eu, ușor abătut că “doar o să vizitez”, în timp ce Doru și Mircea își puneau deja costumele de neopren pe ei. Când am auzit că s-a eliberat brusc al treilea costum, nu am așteptat a două invitație – așa că până la urmă și Duminică a avut partea ei de nebunie făină: prima mea baie în neopren într-un râu de munte, în Noiembrie. După primele semne de apă intrată pe sub costum – pe care am încălzit-o rapid – s-a instalat confortul termic așa de bine că nu-mi mai venea să ies afară! Superbă experiență! Mai vreau! 😀
După băitza de rigoare, ne-am retras cu toții – întâi restul trupei, după care și noi, focile înghiocate in neoprene – înapoi la mașini, unde ne-am băgat la loc în hăinuțele călduroase și-n mașinile primitoare și-am plecat înapoi la drum. De data asta, pe bune, spre casă.
Patru zile. Mă rog, trei și jumătate. Ca deobicei, insuficiente. Dar frumoase și cu amintiri faine la teșcherea. Aproape că m-ar apuca nostalgia, dacă n-aș ști că mai urmează… 😉
P.S. Văd că deja pun și ceilalți colegi de tură articole despre ieșirea asta pe site-urile lor: Răzvan, Doru, Mircea, Vali, Ioana
Si-am fost si la Sarata Monteoru! Dar Sarata nu a fost decat baza, locul de pornire si de sosire. Destinatiile reale au fost altele, mult mai multe si mai interesante.
De placat plecat-am 6 din Bucuresti, vineri pe la amiaza (Doru, Mircea, Ivo, Razvan, Cosmin si subsemnatul), cu trei Ford Kuga puse la dispozitie de Tiriac Auto si echipate cu pneuri Efficient Grip SUV de la Goodyear (cei care se pricep mai bine mi-au explicat ca nu sunt gume de extrem, ci pentru offroad mai de vara), treaba care pentru mine a insemnat un mi-nu-nat confort de doi oameni in fiecare masina. Pentru cine a deschis televizorul mai tarziu si nu-mi stie povestile de coclaureala in care mereu nimeresc pe bancheta din spate, e mai usor acum de inteles incantarea mea de a copilota cu drag si spor de pe locul din dreapta soferului.
Cum vineri seara era teoretic doar pentru cazat si asternut la somn – adica fara program – ne-am facut noi, singurei, programul, pe langa cele doua chitari si-o mandolina din echipare, si in jurul unei cine simple si gustoase, ca la mama acasa, asternuta – ca apoi toate mesele – chiar de Mihai, stapanul vilei Olga, din Sarata Monteoru (cartierul general al primei etape a campaniei), care ne-a gazduit (mai rar om atat de implicat si de saritor!)
Sambata am luat-o harniceshte de coarne, dis de dimineata, pe o vreme de zile mari. Dupa un drum plin de peripetii – intersectarea cu un moto-cross in plina desfasurare, intalnirea cu niste romani care nu numai ca munceau la reparatia de drumuri in weekend, dar chiar si-au intrerupt munca sa ne inlesneasca noua accesul – am ajuns, in prima faza, la Tabara de Sculptura de la Magura.
Fain loc, dar ne asteptau si altele, asa ca urmatoarea escala a fost la Podul de la Viperesti, unde am testat, cu inima stransa, cam cum poti plimba niste SUV-uri in toata firea pe un pod suspendat, cu podele din lemn si care, daca mergi normal, intra intr-o rezonanta si-o blabaneala de-ti ingheata sangele-n vene. Si totusi, podul a rezistat eroic. Ba chiar lumea din zona il foloseste intens.
De acolo am urcat inapoi in masini si – hai la Muzeul Chihlimbarului, din Colti. Am vizitat un pic si magazinul de chihlimbare si imitatii, din fata, apoi ne-am luat la povesti cu curatoarea muzeului, o femeie pasionata de ceea ce face si care, exact cum ne-a descris-o Doru, iti povesteste pana ramane efectiv fara aer.
Popasul urmator a fost la Alunis, unde, in curtea din fata cimitirului in care erau chiliile, am gasit si-o apocaliptica lebada-n chiuveta si unde mi-am completat “colectia” de chilii vizitate cu inca 3 + o biserica sapata in stanca. Vestigii vechi, pentru care Buzaul e vestit, alaturi de trovantii pe care ii gasesti aproape la tot pasul. Razvan a ramas usor surprins sa ma vada catarandu-ma capreshte pana la chiliile un pic mai greu accesibile (la cativa metri mai in sus, pe stanca) – asta pentru ca nu ma cunosteau si nu stiau ca da, sunt genul ala defect care tine mereu lumea in loc ca mai are el de pozat ceva.
Dupa Alunis, hai apoi fugutza spre Vulcanii Noroiosi – unde Mihai ne astepta cu o surpriza, pusa la cale impreuna cu Doru: un picnic la iarba verde, cu de-alea de-ale gurii numai bune de pus burtica la cale. Si pentru ca asa ii sade bine drumetului, ne-am intalnit acolo si cu alti prieteni, veniti in cautarea acelorasi vulcani noroiosi.
Ce nu stiau ei era ca intalnirea cu noi a insemnat un bonus superb pentru ei: pentru ca i-am luat cu noi, de la Paclele Mari (deja “bifate” de mine cu alte ocazii), si i-am dus la Paclele Mici, mai retrase si mai putin cunoscute, mai mici (evident) dar mult mai frumoase, tocmai pentru ca nu sunt brazdate de talpa de adidas a turistului pe fiecare centimetru patrat, ca surorile lor mai mari.
Dupa un apus de soare de zile mari, langa Paclele Mici, ne-am cocotzat iar rapid in masini si hai la Canionul de Sare de la Meledic – o nebunie de vale lunga, cu pereti inalti din sare pe ambele parti. Musai sa revin pe-acolo, e de vizitat mai migalos canionul ala incredibil.
Si pentru ca dupa asta intunericul nu ne-a mai facut nicio concesie, am purces din nou la drum spre un loc din nordul Buzaului unde e mai bine sa ajungi noaptea decat ziua: Focurile Vii de la Terca. Dupa ce, speriat de frig, ma incotosmanisem bine, am urcat de la masini spre focuri, drum de douazeci de minute la deal in sus, suficient cat sa ajung acolo cam leoarca de transpiratie. Nici ca puteau sa pice mai bine focurile alea: in cateva minute pe langa ele eram deja uscat si nou-nout, cu moralul refacut complet, gata sa le pozez din toate pozitiile. Si aici vreau sa revin, e prea minunat locul!
Stiu ca pare incredibil ca am strabatut atata distanta si am vazut atatea locuri intr-o singura zi, dar Doru chiar si-a tinut cuvantul si-a reusit s-o duca la capat. Daca nu stia drumurile Buzaului ca-n palma si daca nu plecam la drum cu masini echipate corespunzator, nu mai reuseam noi asa nebunie de tura intr-o singura zi!
Dupa focurile vii ne-am intors, obositi si prafuiti, la pensiune, in Sarata Monteoru, unde am pus iar de-o cantare, cum ne sade bine, dupa ce ne-am pus foamea la colt. Iar a doua zi, dimineata, inainte de a ne strange catrafusele ca sa pornim inapoi spre casa, Doru si Mircea ne-au chemat la o degustare de miere de albine, asa cum stiu ei sa o faca. Cu ocazia asta am o noua iubire gastronomica: mierea de pin. Se aude asta pe undeva? 😀 As fi avut eu mai multe intrebari in timpul degustarii, dar am zis sa nu incurc lumea asa ca mi le-am pastrat pentru drumul de intoarcere, care stiam ca o sa fie tot cu Doru, asa ca m-am lamurit atunci complet.
Drumul de la intoarcere, cu surprizele lui, il pastrez pentru mine, dar va las in schimb in compania pozelor culese in weekendul asta fain. Enjoy!
P.S. Stiam ca Goodyear4x4 Experience va avea mai multe etape/weekenduri. Dar tocmai aflu de la organizatori ca daca vrei si tu un loc in una din ele, e rost de-un concurs pe site-ul campaniei – asa ca daca vrei si tu, pune mana si implica-te!
Am dat intamplator pe net peste un mic documentar despre Subspecies, un horror de categoria… C?, filmat in Romania proaspat “eliberata” de sub comunism, la nici 2 ani de la “revolutie”. Material de “la trecut” pe paine. Enjoy…
De mult nu m-am mai invrednicit sa scriu pe-aici… nici n-am deschis bine administrarea si-am inceput sa stranut de la panzele de paianjen si de la colbul starnit de pasii mei timizi pe cotloanele WordPress-ului. Si sincer mi-e cam frica. De fantome. Cam bantuie. Asa ca cel mai bun lucru pe care pot sa-l fac in clipa asta, ca sa mai imbunez spiritele, este sa fac, nu?, un lucru bun.
Iar lucrul asta e unul destul de simplu, dar care merita facut, cu prisosinta: o sa-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, pe terenul oamenilor mari, cu jucarii (a se citi “acareturi”) serioase, care in ultimul an au inceput sa ma primeasca in randul lor de off-road-eri, si-o sa-i recomand, cu caldura de combustie interna, ca sa primeasca pe mana Chevrolet-ul Captiva pus la bataie de Mircea, pe automarket.ro.
Si ca sa nu discriminez, o sa fac nominalizarea in ordine alfabetica. Este vorba de dragii de Daniel, Doru si Roxana. Niste copii nebuni pe care-i urtica atat de tare confortul de-acasa, incat cu greu reusesti sa-i prinzi vreodata lancezind in weekend-uri.
Mentiune: marturisesc, articolul asta l-am scris pentru concursul lui Mircea, in speranta sa-i ajut pe cei mai nebuni decat mine sa se dea cu Captiva pe shleauri pana le-amortesc shelele. Bafta, breh, arogantzilor!
In primul rand, Venetia. Unde am plecat impreuna cu un bun prieten, doar ca sa facem poze pe vreme de carnaval. Si daca nici asta n-am facut, n-am mai facut nimic! 😀
Am stat acolo 4 zile, din care efectiv doua zile pline, in care am bantuit ca posedatii, zi si noapte, in cautare de cotloane si unghere, de mashti si figurantzi.
Bine, nu am cules un singur album, ci vreo noua, le vezi toate aici.
Apoi, acum doua saptamani, la invitatia lui @BlegooPR, impreuna cu @AlexConu & gashca cea vesela a prietenei lui, am dat o mica “tura” pana-n Retezat. Vreme de basm! Ne-am cocotzat si pe pante mai abrupte, spre cascada inghetzata de langa cabana Gentiana, am reusit s-ajungem si pana la caldarea dinaintea Seii Bucurei, unde peisajul era mai extraterestru, asa imbracat in alb, decat cel de la Vulcanii Noroiosi. Dupa tura de acum doi ani, Retezatul ramane in continuare un loc de vis in sufletul meu…
Eh, si ca sa nu lancezesc chiar TOT weekendul trecut in casa, in stil mic-burghez 😉 , am strans cat sa umplu doua masini de fotografi amatori-pasionati ca mine, si-am dat inca o mica fuga pana-n Cheile Dambovicioarei, ca sa urcam un pic pe cele dealuri din zona si sa ne mai bucuram, cat se poate, de zapada si de vreme. Totul la regim de loisir, adica bland si cu rabdare, pentru ca marea majoritate era (daca poate exista asa ceva) mai incepatoare/nepregatita pentru munte decat mine 😀 . Oricum, tura frumoasa, chiar daca linistita.
1. Despre attention span, sau despre capacitatea de-a ne concentra atentia un anumit timp asupra unei lecturi:
acum 1000 de ani – daca erai alesul Domnului, citeai cateva carti cantarind multe kilograme
acum 100 de ani – citeai cateva sute de carti consistente
acum 50 de ani – citeai cateva zeci de carti subtirele
acum 20 de ani – citeai cateva ziare
acum 10 ani – citeai cateva site-uri stufoase
acum 5 ani – citeai cateva sute de articole scurte de blog anul asta – citesti cateva sute / mii de tweet-uri
2. Despre intimitate
acum 1000 de ani – scrisorile erau sigilate (literalmente, cu sigiliu din ceara topita)
acum 100 de ani – scrisorile erau sigilate in plicuri cu lipici
acum 50 de ani – au intrat in main-stream cartile postale – pe care sa le poata ceti orice factor postal
acum 20 de ani – au inceput sa apara “scrisorile deschise” (cele destinate publicului larg)
acum 10 ani – au aparut paginile personale, dedicate nimanui si tututor
acum 5 ani – au aparut blogurile – jurnalele intime, selectiv dez-intimizate anul asta – lumea twittereste – totul e public
mai precis, despre de ce nu cred in “teoriile conspiratiei”
si mai precis, despre de ce nu sunt de acord cu cuvintele astea doua.
pentru ca:
1. nici o societate nu poate functiona fara o structura, deci fara o conducere
2. conducere = putere
3. puterea corupe
iar asta nu e o teorie, e o realitate a vietii (fact of life).
aplica asta la orice nivel, si-o sa fie adevarat.
cauta asta la orice nivel, si-o s-o gasesti.
nu pentru ca ar exista o conspiratie. ci pentru ca pur si simplu asa functioneaza lucrurile.
e natura umana.
lupul nu conspira sa ucida oi cu sange rece. lupul pur si simplu o face.
omul nu conspira sa faca rau sau ca sa abuzeze de putere. omul pur si simplu o face.
iar asta ne aduce la esenta articolului: la cuvinte.
la “teorie” si la “conspiratie”. doua cuvinte care, pe langa faptul ca esueaza in a descrie corect ceea ce ar trebui sa descrie, fac – mai mult chiar – rau.
de ce fac rau?
pentru ca, inevitabil, in ochii receptorului neavizat de mesaj, aceste doua cuvinte arunca un nor de ridicol asupra oricarui subiect, impiedicand cunoasterea, impiedicand accesul la niste date altfel simple si naturale.
pentru ca, atunci cand o situatie incepe sa-ti sune a “teorie a conspiratiei”, frica de ridicol se trezeste brusc si te impiedica sa treci mai departe si sa intelegi ce se intampla. pur si simplu aplici eticheta si inchizi discutia.
pentru ca, uite-asa simplu, ne intaltam singuri totem-uri “tabu” in calea catre cunoastere.
poate sunt eu nebun dar, mai important decat sa cataloghezi ceva ca “bun” sau “rau”, este sa intelegi acel lucru.
sa-i intelegi mecanismele, parghiile si fortele motoare.
la rece.
fara sa cataloghezi. (poti cataloga o situatie negativa cum vrei, asta nici nu o va schimba nici nu o va remedia; si nu am gasit inca o teorie a conspiratiei referitoare la o situatie pozitiva)
daca intelegi lucrul asta, poti inceta sa mai cataloghezi lucrurile rele ca fiind rezultatul unor conspiratii.
poti intelege, in sfarsit, ca lucrurile rele se intampla in mod natural.
si, ce e mai important, poti trece, in sfarsit, de totemul “tabu” pe care ti l-ai ridicat singur, mergand mai departe si intelegand ceea ce e cu adevarat important si relevant pentru tine.
evident, pentru diverse situatii care ne influenteaza negativ viatza exista diverse explicatii / teorii. unele simple, altele complexe. unele naturale si de bun simt, altele complet abramburite si fanteziste. si in general, cu cat situatia e mai negativa sau nivelul de aplicatie mai inalt, cu atat teoriile devin mai fanteziste.
dar asta nu inseamna ca daca o teorie “ti se pare” intr-un fel, e musai ca parerea ta sa fie corecta. oameni suntem, deci subiectivi. ce trebuie sa intelegem este ca nu conteaza cat de ciudata ni se pare o teorie.
ce conteaza e sa invatam sa ne informam, metodic, din mai multe surse, sa acoperim toate unghiurile, inainte de a ajunge la o concluzie. si, asa cum ne ferim de anumite cuvinte pentru a nu jigni, sa ne ferim si de sintagma “e doar o teorie a conspiratiei” atunci cand dam de o situatie care ar putea parea astfel.
pareri, teorii, injuraturi, nedumeriri? lasa un comentariu…
Au trecut si alegerile. Pentru prima data in ultimii 6-7 ani, am putut vota la mine in cartier. Asa ca mi-a fost cu atat mai comod sa ma duc si sa votez. Mi-a luat fix 5 minute din timpul meu extrem de pretios (nu la fel de pretios ca al lui Bill Gates, care doneaza pentru diverse cauze peste 1.000.000USD/zi – peste 3475 USD in timpul cat eu am votat).
De ce fac comparatia asta? Pentru ca am remarcat cu tristete ca in media romaneasca exista oameni pe care-i apreciez (sau… apreciam?) pentru ce vorbesc/scriu, dar care traiesc cu (dez)iluzia ca timpul lor e atat de important sau de scump incat 5 minute la vot i-ar fi saracit sau ca, renuntand in spiritul libertatii la votul propriu au realizat ceva constructiv. Evident, nu acesta a fost motivul invocat de cei care au facut treaba asta, iar unii au avut marele bun-simt s-o faca discret, in timp ce altii s-au laudat imatur cu treaba asta. Cateva exemple, mai usoare (Andrei Rosca) sau mai grave (Mircea Badea, Alex Mihaileanu), mai jos…
