Si-am fost si la Sarata Monteoru! Dar Sarata nu a fost decat baza, locul de pornire si de sosire. Destinatiile reale au fost altele, mult mai multe si mai interesante.
De placat plecat-am 6 din Bucuresti, vineri pe la amiaza (Doru, Mircea, Ivo, Razvan, Cosmin si subsemnatul), cu trei Ford Kuga puse la dispozitie de Tiriac Auto si echipate cu pneuri Efficient Grip SUV de la Goodyear (cei care se pricep mai bine mi-au explicat ca nu sunt gume de extrem, ci pentru offroad mai de vara), treaba care pentru mine a insemnat un mi-nu-nat confort de doi oameni in fiecare masina. Pentru cine a deschis televizorul mai tarziu si nu-mi stie povestile de coclaureala in care mereu nimeresc pe bancheta din spate, e mai usor acum de inteles incantarea mea de a copilota cu drag si spor de pe locul din dreapta soferului.
Cum vineri seara era teoretic doar pentru cazat si asternut la somn – adica fara program – ne-am facut noi, singurei, programul, pe langa cele doua chitari si-o mandolina din echipare, si in jurul unei cine simple si gustoase, ca la mama acasa, asternuta – ca apoi toate mesele – chiar de Mihai, stapanul vilei Olga, din Sarata Monteoru (cartierul general al primei etape a campaniei), care ne-a gazduit (mai rar om atat de implicat si de saritor!)
Sambata am luat-o harniceshte de coarne, dis de dimineata, pe o vreme de zile mari. Dupa un drum plin de peripetii – intersectarea cu un moto-cross in plina desfasurare, intalnirea cu niste romani care nu numai ca munceau la reparatia de drumuri in weekend, dar chiar si-au intrerupt munca sa ne inlesneasca noua accesul – am ajuns, in prima faza, la Tabara de Sculptura de la Magura.
Fain loc, dar ne asteptau si altele, asa ca urmatoarea escala a fost la Podul de la Viperesti, unde am testat, cu inima stransa, cam cum poti plimba niste SUV-uri in toata firea pe un pod suspendat, cu podele din lemn si care, daca mergi normal, intra intr-o rezonanta si-o blabaneala de-ti ingheata sangele-n vene. Si totusi, podul a rezistat eroic. Ba chiar lumea din zona il foloseste intens.
De acolo am urcat inapoi in masini si – hai la Muzeul Chihlimbarului, din Colti. Am vizitat un pic si magazinul de chihlimbare si imitatii, din fata, apoi ne-am luat la povesti cu curatoarea muzeului, o femeie pasionata de ceea ce face si care, exact cum ne-a descris-o Doru, iti povesteste pana ramane efectiv fara aer.
Popasul urmator a fost la Alunis, unde, in curtea din fata cimitirului in care erau chiliile, am gasit si-o apocaliptica lebada-n chiuveta si unde mi-am completat “colectia” de chilii vizitate cu inca 3 + o biserica sapata in stanca. Vestigii vechi, pentru care Buzaul e vestit, alaturi de trovantii pe care ii gasesti aproape la tot pasul. Razvan a ramas usor surprins sa ma vada catarandu-ma capreshte pana la chiliile un pic mai greu accesibile (la cativa metri mai in sus, pe stanca) – asta pentru ca nu ma cunosteau si nu stiau ca da, sunt genul ala defect care tine mereu lumea in loc ca mai are el de pozat ceva.
Dupa Alunis, hai apoi fugutza spre Vulcanii Noroiosi – unde Mihai ne astepta cu o surpriza, pusa la cale impreuna cu Doru: un picnic la iarba verde, cu de-alea de-ale gurii numai bune de pus burtica la cale. Si pentru ca asa ii sade bine drumetului, ne-am intalnit acolo si cu alti prieteni, veniti in cautarea acelorasi vulcani noroiosi.
Ce nu stiau ei era ca intalnirea cu noi a insemnat un bonus superb pentru ei: pentru ca i-am luat cu noi, de la Paclele Mari (deja “bifate” de mine cu alte ocazii), si i-am dus la Paclele Mici, mai retrase si mai putin cunoscute, mai mici (evident) dar mult mai frumoase, tocmai pentru ca nu sunt brazdate de talpa de adidas a turistului pe fiecare centimetru patrat, ca surorile lor mai mari.
Dupa un apus de soare de zile mari, langa Paclele Mici, ne-am cocotzat iar rapid in masini si hai la Canionul de Sare de la Meledic – o nebunie de vale lunga, cu pereti inalti din sare pe ambele parti. Musai sa revin pe-acolo, e de vizitat mai migalos canionul ala incredibil.
Si pentru ca dupa asta intunericul nu ne-a mai facut nicio concesie, am purces din nou la drum spre un loc din nordul Buzaului unde e mai bine sa ajungi noaptea decat ziua: Focurile Vii de la Terca. Dupa ce, speriat de frig, ma incotosmanisem bine, am urcat de la masini spre focuri, drum de douazeci de minute la deal in sus, suficient cat sa ajung acolo cam leoarca de transpiratie. Nici ca puteau sa pice mai bine focurile alea: in cateva minute pe langa ele eram deja uscat si nou-nout, cu moralul refacut complet, gata sa le pozez din toate pozitiile. Si aici vreau sa revin, e prea minunat locul!
Stiu ca pare incredibil ca am strabatut atata distanta si am vazut atatea locuri intr-o singura zi, dar Doru chiar si-a tinut cuvantul si-a reusit s-o duca la capat. Daca nu stia drumurile Buzaului ca-n palma si daca nu plecam la drum cu masini echipate corespunzator, nu mai reuseam noi asa nebunie de tura intr-o singura zi!
Dupa focurile vii ne-am intors, obositi si prafuiti, la pensiune, in Sarata Monteoru, unde am pus iar de-o cantare, cum ne sade bine, dupa ce ne-am pus foamea la colt. Iar a doua zi, dimineata, inainte de a ne strange catrafusele ca sa pornim inapoi spre casa, Doru si Mircea ne-au chemat la o degustare de miere de albine, asa cum stiu ei sa o faca. Cu ocazia asta am o noua iubire gastronomica: mierea de pin. Se aude asta pe undeva? 😀 As fi avut eu mai multe intrebari in timpul degustarii, dar am zis sa nu incurc lumea asa ca mi le-am pastrat pentru drumul de intoarcere, care stiam ca o sa fie tot cu Doru, asa ca m-am lamurit atunci complet.
Drumul de la intoarcere, cu surprizele lui, il pastrez pentru mine, dar va las in schimb in compania pozelor culese in weekendul asta fain. Enjoy!
P.S. Stiam ca Goodyear4x4 Experience va avea mai multe etape/weekenduri. Dar tocmai aflu de la organizatori ca daca vrei si tu un loc in una din ele, e rost de-un concurs pe site-ul campaniei – asa ca daca vrei si tu, pune mana si implica-te!