Azinoapte Luna si-a facut de cap pe langa Bucuresti. A dat un spectacol grandios, greu de descris in cuvinte si greu de inteles pana nu il traiesti efectiv. Imagineaza-ti o luna plina cu un disc enorm de cer senin in jurul ei, marginit de un inel clar delimitat, ca un curcubeu alb-negru, iar in afara acestui cerc, nori. De parca cineva s-ar fi jucat cu norii ca se ne ia mintile. Am prins doua episoade (pentru ca fenomenul nu tine foarte mult) si am tras cateva poze cu telefonul, ca DSLR-ul e prin pod, cu bateria moarta.
Intre timp am aflat si cum se cheama fenomenul: 22° halo
Ani de zile, multi, am avut firma. Un mic studio de creatie de site-uri. Nimic deosebit, dar a hranit familia permitandu-mi un stil de viata mult mai flexibil decat daca as fi fost angajat undeva. Ani frumosi, in care am descoperit ce inseamna VSDLM-ul, weekend-ul de vis.
In toti anii astia am perfectat un sistem intern care mi-a permis sa ma ocup de clientii mei prompt, sa livrez site-uri rapid si bine si sa ofer si garantie post-livrare promisa pe timp nelimitat.
Aici intra in scena faza petrecuta la inceputul anului: la mai bine de 7 ani de cand am incetat activitatea firmei, ma suna un fost client. Iti dai seama, site care mai exista dupa atata amar de vreme. Disperat ca i-au busit aia de la hosting baza de date. Nu actualizase site-ul de cand i l-am dat pe mana, deci nu avea date recente de recuperat. Dar vroia sa-l ajut macar cu baza de date originala. Noroc ca am cont generos de gazduire la o firma profi, unde am putut tine de-a lungul timpului toate bazele de date pe care am lucrat vreodata, si de unde in cateva click-uri am obtinut o copie cu care am rezolvat problema omului in cateva minute.
Evident, omul si-a facut cruci cu doua maini, nu isi imagina ca mai recupereaza ceva si deja se vedea platind un site nou. Mi-a multumit frumos, a vrut sa ma plateasca dar i-am amintit de promisiunea de ajutor oricand, in masura in care mai pot – mare lucru ca am mai putut. Contul de gazduire sa-mi traiasca!
Am vazut zilele astea campania unei firme de gazduire web relativ noi pe piata, HostGate, care a lansat un concurs cu premii pentru bloggeri. Eu scriu mai rar, dar am multi prieteni bloggeri asa ca las asta aici pentru ei. Concursul dureaza între 04.04 – 28.04 2022 și are trei premii sub forma de vouchere la emag, totalizând 5000 de lei. Extragerea câștigătorilor o sa se faca cu random.org, iar toata povestea va aparea pe blogul zoso.ro, prin intermediul unui video, pe data de 30.04.2022. Toate articolele eligibile vor intra la extragere. Gasesti detalii mai multe despre concurs aici: https://blog.hostgate.ro/hosting-experience/. Merita incercate si concursul si firma, mai ales daca ce folosesti acum iti da batai de cap. Zic si eu.
Pentru ca, de cand cu noul calculator, sufar dupa o tastatura decenta, azi mi-am luat inima-n dinti si am facut turul magazinelor de IT, ca sa simt cu mainile mele clapele inainte de a cumpara ceva.
Lista de pretentii, in ordinea importantei: – Silentiozitate (deci fara taste mecanice, oricat de faine ar fi ele intr-un mediu unde zgomotul nu ar conta) – Taste cu profil scund, cu cursa scurta, ca la laptop, cu suprafata usor concava si cu marginile inclinate (deci fara patratzisme chiclet-style ca la Apple – care oricat ar fi de superbe vizual, sunt mai greu de folosit) – Layout standard (104 taste cu lungimi standard si fara inovatii imbecile – m-am invatat sa scriu in orb si e complet aiurea sa gasesti alte taste “inovatoare” in locul celor pe care le stii deja pe de rost, orice “inovatie” e o distragere inutila) – Cu fir / baterie solara / wireles reincarcabila prin USB (sunt satul de schimbat baterii)
– Litere create fie mecanic (presare la cald in tasta) fie cu laser (urasc abtibildurile ieftine) – Cu taste iluminate (atentie: doar literele, nu si spatiile dintre ele – nu inteleg atractia unei tastaturi pe care nu poti citi literele din cauza luminii care inunda spatiile dintre ele)
– Culoare inchisa (neagra)
Ce am aflat:
– eMag NU expune tastaturi. deci de la ei iei doar pe ne-ve
– Domo, MediaGalaxy, Flanco, Carrefour etc. au la vanzare numai produse ieftine si destul de proaste (ii inteleg perfect, probabil pe praful asta lucrurile mai de calitate nu se vand suficient de bine)
– Tot ce gasesti cat de cat suportabil spre decent e wireless si, pentru ca sunt ieftinaciuni, nu gasesti niciun model cu reincarcare prin USB
– Tot ce nu e wireless are fie taste plate fie taste inalte fie, daca are taste ca de laptop, atunci are litere “pictate” cu abtibildurile alea infecte, care, la stilul meu, intr-o luna s-au dus
Sa mai pomenesc de optiuni “de lux” ca “taste iluminate”? :)))
Faza hilara a fost la MediaGalaxy, cand, vazandu-ma mai pretentios, angajatul de la raft m-a dus, mandru, la sectiunea separata, de “gaming”, sa-mi arate “minunatiile” de-acolo. Cu exceptia unei singure tastaturi sigilate si complet obscure ca brand, TOATE erau defapt tastaturi clasice (rubber-dome/non-mecanice, cu taste inalte, infecte), dar cu cateva taste in plus si cu niste designuri fistichii si inutile. Evident, toate chinezarii. M-a bushit efectiv rasul…
Ca solutie de avarie, am luat pana la urma un Logitech K120 (taste inalte, cu abtibilduri, plang pe ele), pe care o consider “de unica folosinta” pana gasesc si cumpar ceva decent de-afara.
Candidati potentiali pana acum (in ordine aleatoare):
– SIIG JK-US0412-S1 USB Slim Aluminum Keyboard with Hub (nu are taste iluminate)
– XL Print NERO PC Slim Line White on Black Keyboard (nu are taste iluminate, literele sunt pentru membrii Asociatiei Amicii Orbilor, puteau sa puna si indentatii Braille in ritmul asta)
– Logitech Wireless Illuminated Keyboard K800 (pacat ca e wireless si ca tastele de pe primul rand de jos sunt prea ridicate – la fel ca la K740 de mai jos, dealtfel)
Alte doua tastaturi erau superbe daca nu aveau SHIFT-ul din stanga “reinventat” total imbecil, in asa fel incat in 50% din cazuri cand il cauti sa nimeresti peste “|”:
– LogicKeyboard Premium Slim Line PC Keyboard
– Logitech Illuminated Keyboard K740 (aparent multe din tastaturile ce ies de pe poarta Logitech au “inovatia” asta cretina… inclusiv K120-ul de plastic de pe care cu onor scriu in momentul de fata)
Sunt inca deschis la sugestii de produse, conform criteriilor de la inceputul articolului…
P.S. alt candidat dragut ar fi fost Enermax Aurora Lite, dar aparent nu se mai produc demult
…daca nu ma hotaram, cel putin deocamdata, la Logitech K740 de mai sus (pe care, culmea, se pare ca l-am gasit, ultimul pe stoc la furnizorul din Romania, si in layout US (cel pe care-l prefer, cu ENTER pe un singur rand si cu SHIFT lung). Abia astept sa il primesc, saptamana ce vine!
Și-a fost și Vrancea! Ultima tura din editia de iarna a campaniei Goodyear Romania – 4×4 Winter Experience. De data asta, pe zăpadă. Așa cum scriam acum câteva zile, eram pregătit pentru o tură lafel ca celelalte, plină de obiective faine de pozat și de vizitat. N-a mai fost tocmai așa, dar eu mă bucur c-a ieșit altfel. Pentru că, de data asta, am avut parte de aventuri mai apropiate de ce înțeleg eu prin “offroad”. Și nu atât ca dificultate, cât ca peisaj și emoție. Mai puține obiective turistice clasice, mai multă natură!
Joi seara, când am ajuns la Casa Tisaru, în Lepșa, nimic nu prevestea genul de weekend care avea să urmeze. Mici petice de zăpadă pe acoperișul stabilimentului, dar cam atât. Ne-am cazat, am păpat ceva bun, ne-am zongurit un pic cu Doru și Mircea, după care la culcare că mai e și mâine o zi.
Vineri am plecat la drum cu gânduri mari – să trecem Carpații! Am plecat pe drumuri aproape uscate, am trecut prin mici fulguieli cu un pic de alb pe jos, și-am dat înainte, prin peisaje din ce în ce mai albe, din ce în ce mai neatinse. Am reușit să mă întâlnesc și cu doamna Mierlă de Apă – premieră pentru mine – care a fost atât de drăguță să-mi stea la pozat, în ciuda luminii nu tocmai darnice. Mama Natură a chemat iarna mult mai devreme decât ne așteptam, dar am fost pregătiți, oricum. Și dă-i, și luptă, și umple-ți inima de iarnă și de zăpadă, până când, la un moment dat, ne-am întâlnit pe drum cu o ciocănitoare neagră (cât de mult îmi place!) și cu limita fizică a ceea ce poate o mașină să facă – iar alpinismul nu e pe listă. Ok, ne întoarcem. Sau nu… pentru că două din cele trei mașini au zis că ele vor pauză și s-au așezat, încăpățânat și balenier, într-o rană, așteptându-ne pe noi să le gâdilam și să le convingem să se așeze din nou pe sleauuri. Pentru cine-a mai fost pe drumuri de-alea care nu apar pe harta GPS-ului, astfel de mici pauze fac parte din farmecul turei – pentru ceilalți m-aș fi temut să nu iasă cu panică. Dar am avut noroc de-o echipă impecabilă, care nici nu a încurcat, nici nu s-a dat în lături să ajute, nici nu s-a plâns vreo clipă. Răzvan, Dragoș, Elena, Dragoș, Alex, Elena, Adrian: bravo, copii!
După ce-am făcut cale-ntoarsa, prin același peisaj alb, neatins decât de către noi, ne-am îndreptat spre Vămile Buzăului, la rezervația de zimbri – unde Ionica și Mitică, taurii dominanți, s-au lăsat imediat ademeniți nu atât de chemările noastre cât de sfeclele dulci aruncate peste gard de îngrijitorul lor. Mică ședința foto – mai mult de documentare a expediției, că de wildlife nu poate fi vorba în spatele unui gard, după care ne-am re-așternut la drum, înapoi spre casă.
Sâmbătă am plecat la drum deja mult mai precauți – ninsese binișor peste noapte iar drumurile erau fie proaspăt curățate, fie pe cale să se înzăpezească. Dar asta a fost doar partea de drumuri județene. Și, cum idea noastră nu era să rămânem pe ele, ne-am avântat iar spre drumul mai puțin bătut. Pe care de data asta l-am găsit înghețat bocnă. Nu de frig. Ci în urma unei ploi de noapte care a umplut absolut totul în zonă cu un strat gros de gheață. Adică drumuri – patinoar și copaci cocoșați de greutatea gheții. De fiecare dată când am coborât din mașini pentru poze am rămas șocat de cât de ferm se așezau mașinile celor de la Țiriac Auto la drum și de cât de aproape imposibil ne era să ne menținem echilibrul pe o gheață lucie, acoperită cu o peliculă parșivă de apa proaspăt topită. Dar toate acronimele alea la care nu mă pricep eu (ABS, ESP, DSP și mai știu eu care), împreună cu cauciucurile de iarnă, și-au făcut conștiincios treaba și, încet-încet, am traversat munții. Ne-a luat aproape o zi întreagă, dar a meritat fiecare minut! Am avut de “facut” pante faine, de curatat drumul de copaci cazuti sau pe cale sa cada, de traversat micute rauri de munte – pachet offroad complet, daca ma intrebi pe mine. La sfârșitul aventurii de sâmbătă am juns și la o garnitură de tren abandonată ruginei – fotogenică rău, pentru cei pasionați de “ruin pr0n”, și numa’ bună pentru altă serie de poze cu chiciură și cu yola la greu.
Pe seară, deși am ajuns ceva mai devreme înapoi la cazare, unii au mâncat și s-au retras – paguba lor, pentru că, mai ales fiind ultima seară împreună, s-a lăsat cu cântarea cea mai făină și mai “unplugged”. Să fie primită!
Pentru duminică am avut un singur obiectiv “musai”: Canionul de Sare de la Meledic. Evident că n-am ales nici acum drumul cel mai scurt – cum ne-ar fi stat? – așa că ne-am pomenit iar în mijlocul unor peisaje incredibile, imaculate. Pentru alții, lăsați ne-elegant într-o rână la margine de drum, sau nevoiți să schimbe o roată la mașină, sunt sigur că nu era lafel de feeric – dar am ajutat pe cât am putut – sau măcar am încercat – și am trecut mai departe. Cadoul meu mă aștepta la o margine de drum: o altă premieră pentru mine, un Huhurez Mare! În cele din urmă am reușit să ajungem și la Canion – și da, pe lumina! Ciudată formațiune geologică, zona asta! O adunătură impresionantă de blocuri masive de sare gemă amestecată cu pământ, de cristale ascuțite amestecate cu forme carstice din aceeași sare sau cu bolovani de râu născându-se din filoanele alb-murdare, toate la o scară destul de mare. În timp ce Doru ne explica treburile astea, un șorecar comun juvenil s-a gândit să țipe la noi, de sus, de printre brazii de pe creastă.
După ce-am văzut și Canionul, ne-am salutat pentru o ultimă oară cu toții, ne-am împărțit fiecare pe la mașina lui și ne-am așternut la drumul spre casă.
A fost o tură atipică, dar tocmai asta a făcut-o mai interesantă.
Pentru că n-am mai avut un ultra-wide decent la mine, m-am străduit să coț ce-am putut mai bine cu un Peleng de 8mm. Nu-s încântat de pozele făcute cu el, dar mai bine decât deloc. Să zicem că asta a fost tură de poze “artistice” 😉
Dupa tura din Apuseni si dupa o mica pauza de refacere, urmeaza o noua tura #goodyear4x4: de data asta in zona Subcarpatilor de Curbura – Vrancea. Iar e o zona pe care-am mai vizitat-o, dar nici data trecuta nu m-a incurcat asta, nu o sa ma incurce nici acum!
Am dat un ochi pe traseele promise si abia astept in primul rand sa revad Cheile Tisitei – mai ales ca pana acum nu le-am facut decat pe timp de vara, cu Tisita involburata si destul de mare (treaba care vara te cam obliga sa traversezi raul de mai multe ori pana la capat si inapoi). Tot de bifat cu mare dichis e si Canionul de Sare de la Meledic – pe care in tura trecuta am ajuns sa-l vizitam la o ora minunata, misterioasa, dar prea putin potrivita pentru fotografie. Aud ca o sa vizitam si Valea Siriului – sunt curios daca o s-o vad, ca deobicei, de sus, de pe sosea, sau daca reusim sa ne aventuram un pic si in afara drumului. De restul obiectivelor nu mai zic, deocamdata – astept sa le vad, si-abia apoi revin cu povestile.
In tura asta, pe langa Doru, Mircea, Razvan Baciu, Dragos Nedelcu si Elena Carac, pe care-i stiu cu totii din alte iesiri, o sa-l mai avem alaturi si pe Dragos Asaftei, si pe castigatorul concursului – deci si un pic de lume noua, pentru mine, cel putin.
M-am întors din tura asta prin Apuseni chiar suspect de devreme: eram acasă înainte de 10 noaptea. Adică timp berechet să desfac bagajele în liniște înainte de culcare (mereu le desfac înainte, dar pe la ore imposibile, când aș prefera să stau cu buricul la bronzat).
Prima dovadă că weekendul ce-a trecut a fost unul plin: e miercuri, și eu încă mă zbat cu pozele din tură. Nu pentru că n-aș avea de unde. Pentru că sunt prea multe. Trigger-happy, ca deobicei, dar am și avut locuri faine pe traseu.
Plecarea in tura asta Goodyear 4×4 Winter Experience (tura “Apuseni”) a fost joi după-masă – 10 oameni în 3 mașini Mercedes-Benz de la Tiriac Auto, încălțate, negreșit, cu anvelope de frig de la Goodyear. Am plecat în așa fel încât joi seară să fim deja cazați în Alba, la un hotel prea liniștit unde după 11 seara trebuia să se audă musca verificându-și mailul… Numa’ bine, că asta a însemnat culcarea devreme și un început proaspăt de zi de vineri.
Așa că vineri dimineață – micul dejun și la drum! Întâi, spre Cheile Calcarele Ampoiței. Sincer, nu m-am prins care erau “cheile”, dar locul era bine dominat de niște stânci mari de calcar, ușor escaladabile (zic Zdeto și Dan) și foarte fotogenice. Nu-l mai întreb pe Doru din ce orogeneză sau din ce epocă au rămas stâncile alea ca niște colți de balaur ieșiți prin gingiile moi ale dealurilor molcome din zonă, că știu că risc să primesc mai mult decât am spațiu de memorie. Dacă era după fotografii oficiali, mai stăteam 2 ore pe-acolo, cel puțin!
A urmat, în program (adică după o bucată bună de drive-test involuntar pe drumuri cum îmi plac mie, fără indicatoare și asfalt), Cascada Pișoaia – și e suficient să o vezi 5 secunde că să înțelegi de ce i-a dat lumea așa un nume necuviincios: e una din cele mai… risipite cascade văzute de mine până acum: cu un debit mediu spre mic, dar întinsă pe o cădere cu o lățime foarte mare, generând în partea de jos un peisaj bolovănos-lutos incredibil. Mare păcat că norii au fost și ei curioși să vadă ce facem și s-au cam ținut gaia-maț după noi în zona cascadei – dar am reușit câteva cadre decente, chiar și-așa.
După niște poze cu grupul, ne-am întors la mașini și hai la masă: ne zăpăcise Doru cu poveștile despre balmoșul Mamei Uța, așa că am purces spre dânsa.
Și Mama Uța (să ne intelem, ea chiar există, ne-a ținut companie, păcat doar că acum există și sub formă de restaurant comercial care-i poartă numele) s-a ținut de cuvânt, și a livrat un balmoș de zile mari! Nu c-aș fi fost eu vreun expert (a fost premieră pentru mine), dar o parte din vina întârzierii mele cu articolul e și faptul că mi-am irosit vreo două ore căutând rețete de balmoș ca să-mi prepar și eu singur, acasă.
De la Mama Uța am pornit în viteză spre Peștera Poarta lui Ionele, unde-am ajuns cam spre sfârșitul programului. Bine c-am avut cu noi și oameni mai descurcăreți, așa că am tocmit ghidul să ne mai ia și pe noi într-un tur de final de ziuă. Peștera e, cred, destul de recent amenajată (înțeleg de la Zdeto că acum câțiva ani o străbăteai și în două și în patru labe) așa că vizitarea s-a făcut civilizat.
și… un pic pe fugă – musai să ajungem și la următorul obiectiv pentru ziua aia, chiar dacă era un obiectiv perfect vizitabil, și el, pe întuneric, altă premieră pentru mine: Peștera Ghețarul de la Scărisoara. Așa că am riscat și-am mai luat o pauză pe drum, undeva pe o cocoașa de deal, să pozăm ultimele raze ale unui apus de pomină.
Și la Scărișoara tot pe sfârșit de program am ajuns – cine naiba să stea până la 9 seara după turiști? – dar iar am avut noroc că Doru era prieten cu cine trebuia de pe-acolo, așa că am reușit să obținem acces să coborâm în peșteră. Pe întuneric. Pe niște scări complet interminabile, ude, strâmbe, cu balustrade din ce în ce mai reci pe măsură ce coborâri. Un deliciu pentru nebunii ca mine, cu ruxac în spate, cu trepied într-o mână și o balustradă frigidă în cealaltă. Dar a meritat fiecare treaptă, pentru că jos am găsit peștera luminată feeric, ghețarul cuminte, așteptând să fie pozat, și o atmosferă de fund de tărâm, de să faci de râs Stăpânii Inelelor. Evident că eu, Zdeto și Doru ne-am încurcat unii pe alții cu expunerile lungi, dar ne-am descurcat până la urmă și ne-am făcut cu toții damblalele de fotografi beznatici. După care urcarea înapoi a părut de cinci ori mai scurtă. O fi fost întunericul de vină, cine știe.
După Scărișoara, altă nebunie de vizită: la familia Petruse, din Pătrăhăițești, artizani și rapsozi veniți tocmai din miezul istoriei, îmbrăcați că-n filmele pe care le-ar fi regizat Marioara Murarescu, cu casă plină de minuni făcute cu mâinile lor. Tanti Paraschiva, tulnicăreasă până-n măduva oaselor, ne-a povestit, la un păhărel de vișinată (pentru fericiții care nu conduceau), despre cum mai sunt doar două tulnicărese în tot Ardealul, despre cum iubirea ei – tradiția cântatului la tulnic – se va stinge, probabil, odată cu ultimele suflete capabile să scoată minunile alea de cântece din tulnice… După care ne-a invitat pe toți afară, în curte, să ne arate cum poate răsuna valea că-n filmele istorice.
– “Dar vecinii? e noapte, totuși”
– “Ei, maică, le place și lor, că și ei știu ce-i frumos pe lumea asta…”
Mai e nevoie să zic că mi s-a făcut pielea de găina ascultând tânguială aia viguroasă a tulnicului mamei Paraschiva? Nu mai zic nimic, o las să rezoneze încă în mine… În seară aia, însă, Pătrăhăițeștii au aflat pentru prima oară că tulnicul merge bine și cu o chitară lângă el 😉
După toată ziua asta complet nebună și după un drum de noapte de vis (chiar dacă rinichii mei ar fi spus “piua” pe alocuri) am ajuns înapoi la hotel, unde-am mai băgat ceva pe sub mustatza și ne-am retras majoritatea în apartamentul fotografilor, unde-am mai stat la o cântare de seară, cum ne shade bine. Apoi, somn. Picați că muștele.
Sâmbătă. Program mai ușor, mai “de vară”. Aiurea, niște peisaje de toamnă de nu ne-a venit să credem! Motiv pentru care, că să ne convingem, ne-am tot oprit din 5 în 5 minute să mai pozăm “ceva”. Prea greu de ratat unele peisaje, arămii că alambicul de țuica de prună! N-a mai contat că pozăm locuri fără nume. Nici nu le trebuia un nume. Numele lor a fost: Noiembrie.
Am făcut totuși o oprire în Cheile Râmețului de unde, pe lângă poze #desuflet și poze #deselere, am mai făcut și un pic de poze #desalbaticiune: am prins în cadru, pentru a două oară în câțiva ani, o pasăre pe cât de rară la noi pe atât de impunătoare: o pajură (acvilă de munte), planând liniștită fix deasupra cheilor Râmețului, departe de noi dar suficient de aproape cât să o putem identifica. Mai departe, pe drum, am găsit – așa cum promitea Doru – și brândușele înflorite în plin Noiembrie. O frumusețe innecata în rouă!
Prânzul sâmbetei a fost unul pe care o să-l țin minte mulți ani. Așa cum țin minte prânzul de la stâna din zona Dumbravenilor, de acum 4-5 ani, unde am mâncat pentru prima oară jintiță și tocăniță (a să citi “ciorbă”) de miel. De data asta, Doru s-a întrecut pe el și ne-a dus la o gospodărie de moți pierdută undeva în afară hârții (cică în satul Poiana, dar nu vedeai un semn rutier pe kilometri în jur, iar gospodăria oamenilor era complet izolată). Din toată sălbăticia aia ne-am trezit, brusc, pe un tapshan curat, cu iarbă, în fundul căruia, cocoțată între două șure moțești vechi de sute de ani și casa de locuit, ne aștepta o masă de lemn cu ștergare albe și cu bunătățile simple ale Apusenilor, îmbiindu-ne să ne-așezam în fața lor. După ce mi-am potolit întâi setea de pozat șurele alea de poveste, m-am alăturat și eu colegilor de tură și-am ras niște slăninuțe cu ceapă și cu brânză frământată, niște sărmăluțe cu groșcior (smântânică) de-mi venea să cred că e și mama pe-acolo, niște ciorbică alburie și grasă de pasăre (nu pot spune “o ciorbă” și nici nu vreau să spun câte), toate stinse la final cu niște plăcinte cum nu am mai mâncat vreodată (nu din foi, cum le știm noi la oraș, ci ca niște lipii mânjite bine cu brânzica și făcute la țest) – o nebunie!
Și pentru că ne-am întins prea mult pe tăpșanul ăla fain și-n sânul oamenilor ălora primitori, ne-a prins înserarea pe drum așa că am purces înapoi spre Alba, cu burtica și cu sufletul pline.
Duminica o așteptăm să fie o zi “tehnică” – bagaje și la drum înapoi spre casă. Dar soarele ne-a făcut cu ochiul de după cețurile dimineții, așa că am hotărât să mergem iar în Cheile Râmețului – de data asta pe partea cealaltă a cheilor, cea inaccesibilă mașinilor. Am lăsat mașinile la un capăt de drum și-am plecat cu toții, pe jos, în sus, pe chei, până la podul natural pe care vroiau oamenii să-l re-viziteze. Eu, ușor abătut că “doar o să vizitez”, în timp ce Doru și Mircea își puneau deja costumele de neopren pe ei. Când am auzit că s-a eliberat brusc al treilea costum, nu am așteptat a două invitație – așa că până la urmă și Duminică a avut partea ei de nebunie făină: prima mea baie în neopren într-un râu de munte, în Noiembrie. După primele semne de apă intrată pe sub costum – pe care am încălzit-o rapid – s-a instalat confortul termic așa de bine că nu-mi mai venea să ies afară! Superbă experiență! Mai vreau! 😀
După băitza de rigoare, ne-am retras cu toții – întâi restul trupei, după care și noi, focile înghiocate in neoprene – înapoi la mașini, unde ne-am băgat la loc în hăinuțele călduroase și-n mașinile primitoare și-am plecat înapoi la drum. De data asta, pe bune, spre casă.
Patru zile. Mă rog, trei și jumătate. Ca deobicei, insuficiente. Dar frumoase și cu amintiri faine la teșcherea. Aproape că m-ar apuca nostalgia, dacă n-aș ști că mai urmează… 😉
P.S. Văd că deja pun și ceilalți colegi de tură articole despre ieșirea asta pe site-urile lor: Răzvan, Doru, Mircea, Vali, Ioana
Ultima oara am vazut Apusenii acum doi ani, cam tot pe vremea asta tomnatica – cu ceturi de zile mari, cu frunzis cazut la datorie cat cuprinde, cu Cetatea Ponoarelor, cu Pestera Focul Viu si cu alte pesteri mai mari si mai impunatoare, cu Valea Galbenei, destul de greu de descris in cuvinte… Tura de vis. Dormita la cort, binishor sub zero celsius, si coclaurita prin ploaie de-aia mocaneasca, exclusiv per pedes.
De maine seara ma asteapta o tura mai “civila”, unde nu o sa conteze cat de multi kilometri o sa bat la picior, ci cat de multe locuri faine o sa reusim sa “bifam” in doar doua zile bine planuite de Doru. Daca tura trecuta i-am insotit pe oamenii faini de la ATGR, acum plec la drum, pentru a doua oara, cu echipa turei de iarna numarul doi (“Apuseni”) #goodyear4x4, adica Vali Petcu, Ioana Acsinia, Zdeto, Razvan si gemenii (Doru si Mircea). Traseul o sa includa mai multe puncte faine, dar cel mai mult ma intriga, dupa nume, Cheile Ampoiței si ale Râmeților, si mai ales satele din zona Mogoshului – taare sper eu sa gasesc acolo Apusenii aia din ilustratele postale vechi. Om vedea.
Asa ca de maine pana Duminica, mai rarutz cu internetul – dar sper sa pot sa public cate una-alta, de pe unde-om prinde un pic de retea.
Dupa tura asta, mai urmeaza inca doua: una in Dobrogea si una in Vrancea (in cea din Vrancea ma duc si eu, motz-cocotz) si oamenii de la Goodyear zic ca pentru astea doua ture mai sunt inca libere doua locuri, pentru “public”. Adica daca te bagi la concurs, ai sansa sa ocupi in mod activ si plimbaretz unul din astea doua locuri libere. Deci, te bagi? E pe bune.
Pana una-alta, cateva poze din tura trecuta din Apuseni:
Doru ma loveste din nou. Sub centura. N-are mila, omul asta. Mi-a deturnat complet sfarsitul de saptamana lenes si mic-burghez care ma astepta cu bratele deschise.
Oricum ma intrebam cam cum ii merge proiectul ala arogant, despre Deltele Europei – despre care nu stiam decat ce se vedea de pe margine, de la galerie – acum am ocazia sa aflu pe viu, de la fata locului, cu ce se mananca mamaliga asta 😀
Aparent n-am ratat mult – pentru ca maine la prima ora plec la drum in cea de-a doua expeditie din cadrul proiectului, cu Doru, evident, cu Mircea si cu Dragos. Delta tintita: cea a raului Lumi Drim din Albania. Exact in miez de perioada de pasaj la pasarile migratoare. Tragic! Si mai nasol e ca in drum va trebui sa trecem si prin Bulgaria, unde am pozat cateva specii noi pentru mine si unde sper sa mai adaug cateva la lista noilor cunostinte avicole, dupa care urmeaza alta lovitura: adaugarea unei noi tari vizitate pe lista de la Tripadvisor: Macedonia (la o adica, e in drum, de ce nu? nasol e ca 80% din tara asta inteleg ca e zona muntoasa, si eu anul asta chiar nu vroiam sa mai ajung si pe la munte!). Dupa care, evident, completam lista si cu Albania.
Pana una alta, cateva poze din delta noastra, a’ batarna, a Dunarii:
Si-am fost si la Sarata Monteoru! Dar Sarata nu a fost decat baza, locul de pornire si de sosire. Destinatiile reale au fost altele, mult mai multe si mai interesante.
De placat plecat-am 6 din Bucuresti, vineri pe la amiaza (Doru, Mircea, Ivo, Razvan, Cosmin si subsemnatul), cu trei Ford Kuga puse la dispozitie de Tiriac Auto si echipate cu pneuri Efficient Grip SUV de la Goodyear (cei care se pricep mai bine mi-au explicat ca nu sunt gume de extrem, ci pentru offroad mai de vara), treaba care pentru mine a insemnat un mi-nu-nat confort de doi oameni in fiecare masina. Pentru cine a deschis televizorul mai tarziu si nu-mi stie povestile de coclaureala in care mereu nimeresc pe bancheta din spate, e mai usor acum de inteles incantarea mea de a copilota cu drag si spor de pe locul din dreapta soferului.
Cum vineri seara era teoretic doar pentru cazat si asternut la somn – adica fara program – ne-am facut noi, singurei, programul, pe langa cele doua chitari si-o mandolina din echipare, si in jurul unei cine simple si gustoase, ca la mama acasa, asternuta – ca apoi toate mesele – chiar de Mihai, stapanul vilei Olga, din Sarata Monteoru (cartierul general al primei etape a campaniei), care ne-a gazduit (mai rar om atat de implicat si de saritor!)
Sambata am luat-o harniceshte de coarne, dis de dimineata, pe o vreme de zile mari. Dupa un drum plin de peripetii – intersectarea cu un moto-cross in plina desfasurare, intalnirea cu niste romani care nu numai ca munceau la reparatia de drumuri in weekend, dar chiar si-au intrerupt munca sa ne inlesneasca noua accesul – am ajuns, in prima faza, la Tabara de Sculptura de la Magura.
Fain loc, dar ne asteptau si altele, asa ca urmatoarea escala a fost la Podul de la Viperesti, unde am testat, cu inima stransa, cam cum poti plimba niste SUV-uri in toata firea pe un pod suspendat, cu podele din lemn si care, daca mergi normal, intra intr-o rezonanta si-o blabaneala de-ti ingheata sangele-n vene. Si totusi, podul a rezistat eroic. Ba chiar lumea din zona il foloseste intens.
De acolo am urcat inapoi in masini si – hai la Muzeul Chihlimbarului, din Colti. Am vizitat un pic si magazinul de chihlimbare si imitatii, din fata, apoi ne-am luat la povesti cu curatoarea muzeului, o femeie pasionata de ceea ce face si care, exact cum ne-a descris-o Doru, iti povesteste pana ramane efectiv fara aer.
Popasul urmator a fost la Alunis, unde, in curtea din fata cimitirului in care erau chiliile, am gasit si-o apocaliptica lebada-n chiuveta si unde mi-am completat “colectia” de chilii vizitate cu inca 3 + o biserica sapata in stanca. Vestigii vechi, pentru care Buzaul e vestit, alaturi de trovantii pe care ii gasesti aproape la tot pasul. Razvan a ramas usor surprins sa ma vada catarandu-ma capreshte pana la chiliile un pic mai greu accesibile (la cativa metri mai in sus, pe stanca) – asta pentru ca nu ma cunosteau si nu stiau ca da, sunt genul ala defect care tine mereu lumea in loc ca mai are el de pozat ceva.
Dupa Alunis, hai apoi fugutza spre Vulcanii Noroiosi – unde Mihai ne astepta cu o surpriza, pusa la cale impreuna cu Doru: un picnic la iarba verde, cu de-alea de-ale gurii numai bune de pus burtica la cale. Si pentru ca asa ii sade bine drumetului, ne-am intalnit acolo si cu alti prieteni, veniti in cautarea acelorasi vulcani noroiosi.
Ce nu stiau ei era ca intalnirea cu noi a insemnat un bonus superb pentru ei: pentru ca i-am luat cu noi, de la Paclele Mari (deja “bifate” de mine cu alte ocazii), si i-am dus la Paclele Mici, mai retrase si mai putin cunoscute, mai mici (evident) dar mult mai frumoase, tocmai pentru ca nu sunt brazdate de talpa de adidas a turistului pe fiecare centimetru patrat, ca surorile lor mai mari.
Dupa un apus de soare de zile mari, langa Paclele Mici, ne-am cocotzat iar rapid in masini si hai la Canionul de Sare de la Meledic – o nebunie de vale lunga, cu pereti inalti din sare pe ambele parti. Musai sa revin pe-acolo, e de vizitat mai migalos canionul ala incredibil.
Si pentru ca dupa asta intunericul nu ne-a mai facut nicio concesie, am purces din nou la drum spre un loc din nordul Buzaului unde e mai bine sa ajungi noaptea decat ziua: Focurile Vii de la Terca. Dupa ce, speriat de frig, ma incotosmanisem bine, am urcat de la masini spre focuri, drum de douazeci de minute la deal in sus, suficient cat sa ajung acolo cam leoarca de transpiratie. Nici ca puteau sa pice mai bine focurile alea: in cateva minute pe langa ele eram deja uscat si nou-nout, cu moralul refacut complet, gata sa le pozez din toate pozitiile. Si aici vreau sa revin, e prea minunat locul!
Stiu ca pare incredibil ca am strabatut atata distanta si am vazut atatea locuri intr-o singura zi, dar Doru chiar si-a tinut cuvantul si-a reusit s-o duca la capat. Daca nu stia drumurile Buzaului ca-n palma si daca nu plecam la drum cu masini echipate corespunzator, nu mai reuseam noi asa nebunie de tura intr-o singura zi!
Dupa focurile vii ne-am intors, obositi si prafuiti, la pensiune, in Sarata Monteoru, unde am pus iar de-o cantare, cum ne sade bine, dupa ce ne-am pus foamea la colt. Iar a doua zi, dimineata, inainte de a ne strange catrafusele ca sa pornim inapoi spre casa, Doru si Mircea ne-au chemat la o degustare de miere de albine, asa cum stiu ei sa o faca. Cu ocazia asta am o noua iubire gastronomica: mierea de pin. Se aude asta pe undeva? 😀 As fi avut eu mai multe intrebari in timpul degustarii, dar am zis sa nu incurc lumea asa ca mi le-am pastrat pentru drumul de intoarcere, care stiam ca o sa fie tot cu Doru, asa ca m-am lamurit atunci complet.
Drumul de la intoarcere, cu surprizele lui, il pastrez pentru mine, dar va las in schimb in compania pozelor culese in weekendul asta fain. Enjoy!
P.S. Stiam ca Goodyear4x4 Experience va avea mai multe etape/weekenduri. Dar tocmai aflu de la organizatori ca daca vrei si tu un loc in una din ele, e rost de-un concurs pe site-ul campaniei – asa ca daca vrei si tu, pune mana si implica-te!
Da, chiar imi era dor, dupa o iarna petrecuta exclusiv cu nasul prin inventiile mele, sa mai ies si la aerisit un pic. Si, cum am ratat complet anotimpul ala frumos, alb, cu paduri golase, numai bune de pozat jivine timide, si cum, evident, primavara asta grasa vine cu ploi si noroaie, ce solutie mai buna ai decat o iesire pe coclauri complet ehipat ca sa faci fata si alto drumuri decat celor cu asfalt?
Si, cum Buzaul, prieten vechi, e numai bun pentru aventuri 4×4, scuza mea ca niciodata nu gasesc tara Luanei pica numai bine: acum sigur o gasesc! 😀
Ocazia? Ocazia vine de la Doru, care s-a pus frumos pe organizat seria de ture de aventuri offroad #Goodyear4x4, pentru cei de la Goodyear (cu sprijinul celor de la Tiriac Auto), care vor sa ne arate ca nu e musi sa te tii de asfalt ca scama de buric, si ca daca indraznsti sa te echipezi pentru ceva mai mult decat drumul batut, ai ocazia sa nu mai ratezi sistematic porcoiul de frumuseti si de peisaje si de lucruri minunate pe care tara asta ti le asterne la picioare, numai sa iesi din casa. Faptul ca am fost invitat chiar la prima tura din aventura asta nu face decat sa ma bucure si mi tare.
Da, am mai vizitat bucati de Buzau. Ca e de unde. Am mai fost pe la:
Vulcanii noroiosi (dar Doru ne pomite ca ne duce si la cei mai putin vazuti, la Focurile Vii,
…Ruginoasa, cu satucurile ei pitoresti, cu chiliile ei mielnare, cu oamenii ei cu topoare si juguri bizonice, cu salamandrele si cu serpii ei de sticla (defapt doar soparle cu mainile bagate aanc in buzunarele proprii), cu apele ei sulfuroase in care gasesti bomboane albe, delicioase (nu le incercati, pe bune!)
…dar mai sunt atatea de vazut! Aud barfe ca o sa ajungem si pe la Canionul de sare de la Meledic (eram prea mic cand am vazut Meledicul, nu am vazut decat Lacul sau sarat, atunci), la locurile in care Doru a pozat caprioare aproape de fiecare data cand a trecut pe acolo, la Muzeul Chiclimbarului si… restul cica sunt surprize, sa le vedem!
Plecarea e in cateva ore si nu mi-am luat laptopul de 5 kile cu mine, asa ca deocamdata o sa ma limitez la ce-o sa pot posta de pe telefon – promit restul povestii dupa ce ne intoarcem din expeditia Goodyear4x4, adica saptamana aviatoare.
De mers, in afara de Doru, mai merg: Mircea, cealalta jumatate a lui WildEscapes, Ivo Bobal si Razvan Baciu – atatia cati trebuie, pentru o tura nici prea aglomerata nici prea linistita.
Pana atunci… sa aveti un weekend cel putin lafel de fain!
