pentru cei din provincie, sau pentru bucurestenii cu mai putin timp de pierdut prin centru, o vizita in zona istorica poate sa socheze: toate stradutele laterale arata ca dupa bombardament. sau, daca ai apucat sa vizitezi orase turistice cu ruine expuse in buricul targului, iti vin flash-backuri: toate gropile sunt de fapt vechi catacombe sau beciuri sau sisteme de canalizare, de pe vremea lui pazvanti, facute din caramizi rosii plamadite manual. tot traficul pietonal e deviat pe niste pasarele laterale din lemn, si o plimbare pe-acolo e o adevarata lectie de istorie. te miri cum doar Curtea Domneasca, dintre atatea vestigii, s-a mai pastrat la suprafatza. ma rog…

am trecut azi pe-acolo, dis-de-dimineatza si, stiind cam ce peisaje o sa vizitez, mi-am luat aparatul de fotografiat cu mine. si m-am pus pe treaba 😉 (pozele in postul urmator). faza despre care vreau sa scriu aici e urmatoarea:

in timp ce pozam eu de-acolo de zor, bagat prin transee ca nemtzii la ’44, m-am trezit c’un pushtan timid si cu un cioc fenomenal langa mine. am crezut ca vrea sa ma intrebe ceva despre camera. canci! dialogul a decurs (mai mult sau mai putin) dupa cum urmeaza:
– stiti, nu aveti voie sa faceti poze aici
– de ce?
– e santier arheologic
– nu scrie nicaieri. mai mult, bat strazile astea de juma’ de ora, si nu e afisat nicaieri vreun semn care sa interzica fotografierea. asa ca-mi pare rau…
– domnule, nu aveti voie cu poze aici, va zic eu!
– om bun, asta e loc public. deci pot poza cat vreau. ce-mi zici tu poate sa-mi zica oricine de pe strada; vino cu o legitimatie, cu un document, cu ceva care sa-ti ateste calitatea in virtutea careia imi interzici sa fac poze, si ma conformez imediat
– poi e santier arheologic, nu se vede?
– e santier de constructii. nici asta marcat corespunzator. cu atat mai putin marcat ca santier arheologic.
– cum vii tu pe proprietatea mea si faci poze fara permisiunea mea?
– arata-mi unde scrie ca e proprietatea ta, si unde scrie ca e santier arheologic, si-ti repet: ma conformez
– domnule, eu am venit cu binisorul, dar uite, nenea ala (si-mi arata un coleg mai in varsta) n-o sa mai vina cu binisorul, asa ca…
– il astept si pe domnul cu viu interes. daca-mi demonstreaza ca asa sta treaba, ma conformez… pana atunci…

tipul mai avea un pic si incepea sa planga saracul… a inceput sa-mi explice ca nu-l doare pe el de pozele mele, dar ca ma vede seful lui si pe capul lui pica beleaua dup-aia… a trecut-o pe argumente “la sentiment” asa ca mi s-a facut mila de el si i-am zis, plictisit sa-i tot dobor atacurile:

– ok, hai, uite, ma opresc. dar de sters de pe camera NU STERG ce-am facut pana acum
– nici nu va cer asta, vroiam doar sa va rog sa va opriti, ca sa nu am probleme…

Eh, cu ocazia asta am inteles si eu ceva mai vine cam de ce e centrul nostru istoric atat de in grija nimanui: poi daca pana si arheologii functioneaza dupa ureche, si inca in buricul targului, unde-i vede toata lumea, ce mai pot sa zic… mi-e mila de bucuresti si de ce-o sa se aleaga de el