M-am întors din tura asta prin Apuseni chiar suspect de devreme: eram acasă înainte de 10 noaptea. Adică timp berechet să desfac bagajele în liniște înainte de culcare (mereu le desfac înainte, dar pe la ore imposibile, când aș prefera să stau cu buricul la bronzat).

Prima dovadă că weekendul ce-a trecut a fost unul plin: e miercuri, și eu încă mă zbat cu pozele din tură. Nu pentru că n-aș avea de unde. Pentru că sunt prea multe. Trigger-happy, ca deobicei, dar am și avut locuri faine pe traseu.

Plecarea in tura asta Goodyear 4×4 Winter Experience (tura “Apuseni”) a fost joi după-masă – 10 oameni în 3 mașini Mercedes-Benz de la Tiriac Auto, încălțate, negreșit, cu anvelope de frig de la Goodyear. Am plecat în așa fel încât joi seară să fim deja cazați în Alba, la un hotel prea liniștit unde după 11 seara trebuia să se audă musca verificându-și mailul… Numa’ bine, că asta a însemnat culcarea devreme și un început proaspăt de zi de vineri.

Așa că vineri dimineață – micul dejun și la drum! Întâi, spre Cheile Calcarele Ampoiței. Sincer, nu m-am prins care erau “cheile”, dar locul era bine dominat de niște stânci mari de calcar, ușor escaladabile (zic Zdeto și Dan) și foarte fotogenice. Nu-l mai întreb pe Doru din ce orogeneză sau din ce epocă au rămas stâncile alea ca niște colți de balaur ieșiți prin gingiile moi ale dealurilor molcome din zonă, că știu că risc să primesc mai mult decât am spațiu de memorie. Dacă era după fotografii oficiali, mai stăteam 2 ore pe-acolo, cel puțin!

A urmat, în program (adică după o bucată bună de drive-test involuntar pe drumuri cum îmi plac mie, fără indicatoare și asfalt), Cascada Pișoaia – și e suficient să o vezi 5 secunde că să înțelegi de ce i-a dat lumea așa un nume necuviincios: e una din cele mai… risipite cascade văzute de mine până acum: cu un debit mediu spre mic, dar întinsă pe o cădere cu o lățime foarte mare, generând în partea de jos un peisaj bolovănos-lutos incredibil. Mare păcat că norii au fost și ei curioși să vadă ce facem și s-au cam ținut gaia-maț după noi în zona cascadei – dar am reușit câteva cadre decente, chiar și-așa.

După niște poze cu grupul, ne-am întors la mașini și hai la masă: ne zăpăcise Doru cu poveștile despre balmoșul Mamei Uța, așa că am purces spre dânsa.

Și Mama Uța (să ne intelem, ea chiar există, ne-a ținut companie, păcat doar că acum există și sub formă de restaurant comercial care-i poartă numele) s-a ținut de cuvânt, și a livrat un balmoș de zile mari! Nu c-aș fi fost eu vreun expert (a fost premieră pentru mine), dar o parte din vina întârzierii mele cu articolul e și faptul că mi-am irosit vreo două ore căutând rețete de balmoș ca să-mi prepar și eu singur, acasă.

De la Mama Uța am pornit în viteză spre Peștera Poarta lui Ionele, unde-am ajuns cam spre sfârșitul programului. Bine c-am avut cu noi și oameni mai descurcăreți, așa că am tocmit ghidul să ne mai ia și pe noi într-un tur de final de ziuă. Peștera e, cred, destul de recent amenajată (înțeleg de la Zdeto că acum câțiva ani o străbăteai și în două și în patru labe) așa că vizitarea s-a făcut civilizat.

și… un pic pe fugă – musai să ajungem și la următorul obiectiv pentru ziua aia, chiar dacă era un obiectiv perfect vizitabil, și el, pe întuneric, altă premieră pentru mine: Peștera Ghețarul de la Scăƒrisoara. Așa că am riscat și-am mai luat o pauză pe drum, undeva pe o cocoașa de deal, să pozăm ultimele raze ale unui apus de pomină.

Și la Scărișoara tot pe sfârșit de program am ajuns – cine naiba să stea până la 9 seara după turiști? – dar iar am avut noroc că Doru era prieten cu cine trebuia de pe-acolo, așa că am reușit să obținem acces să coborâm în peșteră. Pe întuneric. Pe niște scări complet interminabile, ude, strâmbe, cu balustrade din ce în ce mai reci pe măsură ce coborâri. Un deliciu pentru nebunii ca mine, cu ruxac în spate, cu trepied într-o mână și o balustradă frigidă în cealaltă. Dar a meritat fiecare treaptă, pentru că jos am găsit peștera luminată feeric, ghețarul cuminte, așteptând să fie pozat, și o atmosferă de fund de tărâm, de să faci de râs Stăpânii Inelelor. Evident că eu, Zdeto și Doru ne-am încurcat unii pe alții cu expunerile lungi, dar ne-am descurcat până la urmă și ne-am făcut cu toții damblalele de fotografi beznatici. După care urcarea înapoi a părut de cinci ori mai scurtă. O fi fost întunericul de vină, cine știe.

După Scărișoara, altă nebunie de vizită: la familia Petruse, din Păƒtrăƒhăƒițești, artizani și rapsozi veniți tocmai din miezul istoriei, îmbrăcați că-n filmele pe care le-ar fi regizat Marioara Murarescu, cu casă plină de minuni făcute cu mâinile lor. Tanti Paraschiva, tulnicăreasムpână-n măduva oaselor, ne-a povestit, la un păhărel de vișinată (pentru fericiții care nu conduceau), despre cum mai sunt doar douムtulnicărese în tot Ardealul, despre cum iubirea ei – tradiția cântatului la tulnic – se va stinge, probabil, odată cu ultimele suflete capabile să scoată minunile alea de cântece din tulnice… După care ne-a invitat pe toți afară, în curte, să ne arate cum poate răsuna valea că-n filmele istorice.

– “Dar vecinii? e noapte, totuși”
– “Ei, maică, le place și lor, că și ei știu ce-i frumos pe lumea asta…”

Mai e nevoie să zic că mi s-a făcut pielea de găina ascultând tânguială aia viguroasă a tulnicului mamei Paraschiva? Nu mai zic nimic, o las să rezoneze încă în mine… În seară aia, însă, Păƒtrăƒhăƒițeștii au aflat pentru prima oară că tulnicul merge bine și cu o chitară lângă el 😉

După toată ziua asta complet nebună și după un drum de noapte de vis (chiar dacă rinichii mei ar fi spus “piua” pe alocuri) am ajuns înapoi la hotel, unde-am mai băgat ceva pe sub mustatza și ne-am retras majoritatea în apartamentul fotografilor, unde-am mai stat la o cântare de seară, cum ne shade bine. Apoi, somn. Picați că muștele.

Sâmbătă. Program mai ușor, mai “de vară”. Aiurea, niște peisaje de toamnă de nu ne-a venit să credem! Motiv pentru care, că să ne convingem, ne-am tot oprit din 5 în 5 minute să mai pozăm “ceva”. Prea greu de ratat unele peisaje, arămii că alambicul de țuica de prună! N-a mai contat că pozăm locuri fără nume. Nici nu le trebuia un nume. Numele lor a fost: Noiembrie.

Am făcut totuși o oprire în Cheile Râmețului de unde, pe lângă poze #desuflet și poze #deselere, am mai făcut și un pic de poze #desalbaticiune: am prins în cadru, pentru a două oară în câțiva ani, o pasăre pe cât de rară la noi pe atât de impunătoare: o pajură (acvilă de munte), planând liniștită fix deasupra cheilor Râmețului, departe de noi dar suficient de aproape cât să o putem identifica. Mai departe, pe drum, am găsit – așa cum promitea Doru – și brândușele înflorite în plin Noiembrie. O frumusețe innecata în rouă!

Prânzul sâmbetei a fost unul pe care o să-l țin minte mulți ani. Așa cum țin minte prânzul de la stâna din zona Dumbravenilor, de acum 4-5 ani, unde am mâncat pentru prima oară jintiță și tocăniță (a să citi “ciorbă”) de miel. De data asta, Doru s-a întrecut pe el și ne-a dus la o gospodărie de moți pierdută undeva în afară hârții (cică în satul Poiana, dar nu vedeai un semn rutier pe kilometri în jur, iar gospodăria oamenilor era complet izolată). Din toată sălbăticia aia ne-am trezit, brusc, pe un tapshan curat, cu iarbă, în fundul căruia, cocoțată între două șure moțești vechi de sute de ani și casa de locuit, ne aștepta o masă de lemn cu ștergare albe și cu bunătățile simple ale Apusenilor, îmbiindu-ne să ne-așezam în fața lor. După ce mi-am potolit întâi setea de pozat șurele alea de poveste, m-am alăturat și eu colegilor de tură și-am ras niște slăninuțe cu ceapă și cu brânză frământată, niște sărmăluțe cu groșcior (smântânică) de-mi venea să cred că e și mama pe-acolo, niște ciorbică alburie și grasă de pasăre (nu pot spune “o ciorbă” și nici nu vreau să spun câte), toate stinse la final cu niște plăcinte cum nu am mai mâncat vreodată (nu din foi, cum le știm noi la oraș, ci ca niște lipii mânjite bine cu brânzica și făcute la țest) – o nebunie!

Și pentru că ne-am întins prea mult pe tăpșanul ăla fain și-n sânul oamenilor ălora primitori, ne-a prins înserarea pe drum așa că am purces înapoi spre Alba, cu burtica și cu sufletul pline.

Duminica o așteptăm să fie o zi “tehnică” – bagaje și la drum înapoi spre casă. Dar soarele ne-a făcut cu ochiul de după cețurile dimineții, așa că am hotărât să mergem iar în Cheile Râmețului – de data asta pe partea cealaltă a cheilor, cea inaccesibilă mașinilor. Am lăsat mașinile la un capăt de drum și-am plecat cu toții, pe jos, în sus, pe chei, până la podul natural pe care vroiau oamenii să-l re-viziteze. Eu, ușor abătut că “doar o să vizitez”, în timp ce Doru și Mircea își puneau deja costumele de neopren pe ei. Când am auzit că s-a eliberat brusc al treilea costum, nu am așteptat a două invitație – așa că până la urmă și Duminică a avut partea ei de nebunie făină: prima mea baie în neopren într-un râu de munte, în Noiembrie. După primele semne de apă intrată pe sub costum – pe care am încălzit-o rapid – s-a instalat confortul termic așa de bine că nu-mi mai venea să ies afară! Superbă experiență! Mai vreau! 😀

După băitza de rigoare, ne-am retras cu toții – întâi restul trupei, după care și noi, focile înghiocate in neoprene – înapoi la mașini, unde ne-am băgat la loc în hăinuțele călduroase și-n mașinile primitoare și-am plecat înapoi la drum. De data asta, pe bune, spre casă.

Patru zile. Mă rog, trei și jumătate. Ca deobicei, insuficiente. Dar frumoase și cu amintiri faine la teșcherea. Aproape că m-ar apuca nostalgia, dacă n-aș ști că mai urmează… 😉

P.S. Văd că deja pun și ceilalți colegi de tură articole despre ieșirea asta pe site-urile lor: Răzvan, Doru, Mircea, Vali, Ioana