(postat cam cu intarziere… dar na, decat deloc…)

Dupa cum unii stiu, in urma expozitiei finale de la cursul foto, distinsii si dragii nostri profesori au jurizat si ne-au procopsit, pe mine si pe Georgiana Cojocaru, cu cate un bilet dus-intors la Tabara de Creatie organizata de CCS Petrosani, intre 23-28 Iunie. Tabara unde ne-am prezentat amandoi ca doi mandri exponenti ai artei fotografice Bucurestene LOL, incercand pe cat posibil sa nu ne facem de ras, mai ales ca in a 3-a zi a expozitiei trebuia sa “producem” fiecare cate 9 fotografii demne de expus pe simezele expozitiei de final de tabara. Ma rog, o sa vedeti la un moment-dat in galeria zilei a 3-a cam ce poze ne-am ales fiecare sa expunem.

Pana atunci, sa va povestesc cum a fost…

Luni seara am luat trenul spre Petrosani. Am ajuns acolo cu intarziere de o ora, pe la ora aia tampita cand se bate cucu’ de miezul noptii. Evident, cu emotii: daca s-or fi saturat oamenii aia sa ne tot astepte cu covor rosu? Eh, emotiile au fost gratuite, pentru ca petroshenenii s-au dovedit gazde perfecte – ne-au cules atat pe noi cat si pe fetele venite din partea Ploiesti-ului, care venisera cu acelasi tren, ne-au urcat in masini si viraaa la hotel, unde-am tras un bonding asa, de control, cu restul oamenilor, pana am simtit ca ora 2 e cam mult.

Marti (prima zi cu poze, deci galeria cu nr. 1) ne-au luat pe sus, inca de dimineatza, si ne-au cocotzat pe dealurile dimprejurul orasului, la un mic creative-jam la botu’ calului (adica eu si G. i-am dat cu poze iar ceilalti s-au creativizat fiecare cu ce-a adus de-acasa sau cu ce i-au dotat gazdele: tablouri, desene, obiecte decorative etc.) Ce e fain la orasele mici de munte e ca, in orice directie ai lua-o, daca nu esti atent, in 15 minute esti pe munte. Super! Dupa cateva ore intr-un soare generos ne-am intors la masa, dupa care cei doi exponenti ai Iasului ne-au invitat pe mine si pe G. la o plimbarica pana la Straja, un loc pitoresc proaspat marcat de nuj’ce sarbatoare locala (de unde si caii impodobiti, galopand pe strazi ca pe vremuri), sus in varful dealului, langa o cruce comemorativa care deja uitase ce comemora… Pe seara, stand la masa total plictisiti de mica barfa de sezon, am vazut ca in curtea hotelului, pe terenurile de fotbal, se juca lumea cu mingiutza, de mama focului. Asa ca noi, paparazzi, am iesit la pozat oameni mari jucandu-se, cat ne-au tinut cardurile.

Miercuri a  fost si mai tare: ne-au imbarcat pe toti intr-un microbus (pe care eu si G. a trebuit sa-l prindem din fuga, altfel ne lasau acolo, pramatiile) si ne-au dus pana la poalele telescaunului spre Parang. Parang in care, evident, fotografii au avut alte nevoi artistice decat pictorii, drept pentru care si eu si G. am haladuit pe munti, pozand te-miri-ce-si-mai-nimic, adica frunzulitze, copacei, norishori, floricele, pasarele si mai ales f’o doua herghelii de cai semi-salbatici (despre care am aflat ca stau pe munte singuri tot anul, iar primavara si toamna sunt prinsi, folositi la muncile care este, dupa care eliberati din nou) – bine, nu shtiu de ce se zice ca erau semi-salbatici, pentru ca defapt erau cat se poate de semi-blanzi, venind la noi, curiosi ca niste copii, mirosindu-ne obiectivele si lasasndu-se mangaiati ca niste purcei nerusinati. La intoarcere din Parang, cum era inca lumina buna, lumea s-a adunat in sala de lucru la CCS si si-a reluat activitatile creativ-artistice – evident ca nu puteam lipsi nici noi, pozandu-i pe ceilalti si deranjandu-i. Oameni fara scrupule, ce mai. Iar mai pe seara, pe la un 12 – asa, la un pahar de vorba prin parcul de langa hotel, am reusit sa strangem toata trupa si sa-i ducem sa vada fantana arteziana (papadia) din tzentru, frumos luminata nocturn si feroce pazita de niste sherifi stelari literalmente boschetari (care stateau ascunsi prin boschetzi, de unde urmareau ca nu cumva cineva sa faca pipilica sau alte minuni in fantana). Ma rog, ne-am pozat si acolo, constiincios, dupa care, tarziu, am ajuns la hotel. Unde, dupa inca vreo 2 ore de gudbaiuri de la cei mai fara somn, am inceput sa muncim cu spor la sortarea pozelor pentru a doua zi. Evident ca n-am terminat treaba, asa ca dimineatza a trebuit sa ne intrerupem somnul de 2 ore ca sa terminam ce era de terminat.

Joi a fost ziua cu munca: dupa noaptea pierduta, dimineatza am plecat cu oamenii mari sa printam pozele. Dupa care, inapoi la CCS, ni s-au pus in bratze doua panouri mari si negre, banda dublu-adeziva si urari de spor la treaba. Ma rog, am realizat cele 2 panouri, ca niste shcoleri cuminti, dupa care, dupa-masa, ne-am adunat cu totii la vernisajul expozitiei – majoritatea pozelor de joi sunt de-acolo, nu le mai comentez. O sa spun doar ca Nicolae (un fel de Petre al Petrosani-ului ;)) ne-a luat pe mine si pe G. de-o aripa si ne-a dus undeva la etajul CCS-ului, unde ne-a introdus, cu sfiala, intr-o camera-muzeu al satului, plina de tot felul de utilitati si de chestii vintage-rurale, pe care – ati ghicit – iar le-am pozat pana le-am zapacit.

Vineri trebuia sa fie iar zi de etno – trebuia sa ajungem la un fel de muzeu al artei populare sau asa ceva, dar vremea proasta ne-a tintuit, plictisiti, toata dimineatza la hotel. Noroc ca dupa-masa am fost invitati cu totii la o piesa de teatru, faina, unde fotografiatul era strict interzis (drept pentru care si eu si G. am pozat non-stop, cu aparatele expuse sus pe trepiede, in nesimtire). Dupa care un sculptor local, un tip de gashca, descendent al unei familii bogate din Petrosani, ne-a dus pe toti sa-i vizitam “domeniile” (un mini-castel si cateva gospodarii), de care statul roman si-a batut joc zeci de ani cu prisosintza (societatea noastra n-are nevoie de nobili!), si pe care abia acum, dupa 20 de ani de la revolutie, omul incepuse sa si le redobandeasca inapoi…

Spre noapte am incercat sa mai dorm un pic, dar la 2:45 a trebuit sa plec, pentru ca la 3:30 ma astepta un alt tren, care sa ma duca la Medias – iar de-acolo am plecat la Biertan, un satuc pitoresc, pierdut printre dealuri undeva intre Medias si Sighisoara, cu biserica fortificata (cetate) si, din pacate, prea-tipic pentru satele Ardealului de la revolutie incoace: complet depopulat de unguri si de sasi (care au plecat in tari mai calde), si complet re-populat de tigani, de ti se facea parul macuiuca trecand pe-acolo. Petre era entuziasmat cand a auzit ca sunt in Biertan (“du-te mai si fa poze la tigani, sunt friendly, foto-reporteaza-i”) dar, cu sculele alea dupa mine, mi-am zis ca e mai bine sa stau in banca mea. Oricum, si la Biertan a fost super, am stat si pe-acolo vreo 3 zile, pana luni seara, cand am vazut invitatia lui Petre pentru Retezat – restul il stiti, care ati cetit despre plimbarea in Retezat 😀