Dupa o saptamana destul de aglomerata, iata ca imi fac curaj sa revin cu povestile din Delta. Da, alea despre cum am gasit pelicanii 😉 De ce abia acum? Pentru ca e al naibii de solicitant pentru bietul meu laptop sa se lupte cu 45GB de poze…
Deci, cu pelicanii? Sincer, n-a fost usor. Si asta din mai multe motive: odata pentru ca am avut atatea de facut, vazut, coclaurit, pe-acolo, incat pelicanii au trebuit sa intre la categoria “daca dam peste ei, super! daca nu, mai incercam si alta data”; apoi, pentru ca, aparent, grosul lor inca nu ajunsese inca la Partizani, desi asa ne intelesesem cu domnii pliscuitori. Oricum, i-am zarit pe cercetashii lor, scrutandu-ne de la inaltimi care-i faceau sa para pureci – deci putem considera ca i-am “bifat”.
Pentru ca m-au intrebat destui prieteni “cum a fost dom’ne cu pelicanii”, si pentru ca e mai comod sa scrii o singura data decat de 20 de ori, urmeaza povestirea, odata pentru totdeauna…
Joi dupa-masa am ajuns, dupa un offroad onroad de zile mari, cu re-aranjarea bagajelor in masina ca a malaiului in ciur, la Campo Euro Club, gazdele noastre primitoare, care ne-au asteptat ca pe VIP-uri, cu niste platouri cu tot felul de afumaturi si saraturi si marinate de peshte, care mai de care mai traznitor de imbietoare, si cu o tzuiculitza blajina dar placut ungatoare de gatlej. A urmat cazarea. In curtea lunga si primitoare, in partea din spate, mai la liniste, un sir lung de cabanutze de cate 2 locuri, curate, aerisite si echipate cu tot ce-am avut nevoie. Seara, locul arata si mai feeric. Dupa ce ne-am cazat fiecare conform planului meticulos pus la punct inca de cu o seara inainte, ne-am intrat in modul “de vacantza”. Nu cum stie lumea normala (hai sa dormim cu buricul in sus), ci cum stim noi (hai sa ne inhamam ruxacii si aparatele foto si sa purcedem la vanat de poze). Prima seara, pentru mine, a fost de recunoastere – o vizita prelungita prin sat, cu un apus de zile mari la orizont.
Vineri a fost ziua catamaranului. O plimbare de mai multe ore pe o barca incredibil de stabila datorita celor doua carene, care a facut pozatul de la pupa o adevarata placere. Unde? Naiba mai stie pe unde… Canale, frate, dupa canale… Am retinut – cred – un loc mai special, cu un turn de observatie pentru wildlife, si care se chema, parca, Lacul Nebunului. Iar de pozat, din goana barcii, am reusit sa pozez sumedenie de egrete mici, cormorani, rate mari, (premiera pentru mine) starci galbeni, pescarei albastri, chiar si – culmea, pe canale? – fazani. Restul zilei am mai iesit un pic la pozat, dar o ploicica ne-a facut sa ne retragem inapoi in campus si sa ne lenevim restul zilei cu socializari si jocuri.
Sambata, asa cum ne-a promis Doru, s-a lasat cu sporturi martiale: paint-ball si tras cu arcul. Bine, s-a lasat pentru cine-a vrut. Eu am ales sa coclauresc dupa poze, in zona unde restul de “adulti” se ciuruiau pe echipe, si nu mi-a parut deloc rau: am prins un barzoi intr-un display nuptial de toata frumusetea, am gasit cuiburi de pasari tesatoare, am vazut vanturei de seara, pupeze, cinteze si alte zburatoare – pe unele le-am prins in cadru, pe altele doar pe retina sufletului. Apoi, dupa un pranz lafel ca toate celelalte de-acolo (peste dupa peste, gatit in minunate feluri, cu niste deserturi cu retete prea secrete), am dat o fuga, la indicatiile gazdelor noastre, sa cautam broaste testoase de apa. Pe care le-am si gasit, care de care mai vioaie sa sara in apa la vederea noastra. Noroc ca am gasit una mai cooperanta, cu greu, care ne-a pozat ca-n reviste.
Dupa care, la intoarcere, ne-am rupt gashca in 3 masini: doua care au plecat inapoi spre Bucuresti, incarcate cu obrajei imbujorati si cu carduri nerabdatoare sa se dea pe cititoare, si a treia – incluzandu-l si pe subsemnatul – chitita pe directia “Macin”.
Macinul l-am coclaurit toata dupa-masa si seara de sambata, taman pe sufletul meu, alergand dupa jivine si peisaje care parca ne asteptau acolo, vizitand stane si babutze primitoare, cu bunatati simple de vanzare la sticla. Pozaram sumedenie de grauri, pozaram vanturei, pietrari, maracinari, si cine mai stie ce. Tarziu de tot, pe intuneric, am gasit un loc superb de innoptat, am pus corturile, am tocmit un foc numai bun pentru ceaunul cu lapte proaspat de oaie in care am trantit si niste barabule la fiert, am mancat dupa pofta inimii simplitate de bunatate, am cantat langa foc de-am speriat toti ciufii si toate bufnitele pe trei kilometri in jur, in timp ce pe Zdeto il chinuiau talentele pozatului de noapte (meshtere, astept poze!) dupa care ne-am asternut la un sfant de somnic corto-izoprenic.
Dimineatza de duminica ne-a gasit odihniti, cu chef de o tura a doua la ceaun (de data asta a pritocit Doru un bulamaci dupa reteta “sunca la ceaun stinsa cu smantana numa buna de fiert oua proaspete in ea”, asortat generos cu paine de casa si salata de leurda locala). Treaba asta ne-a dus tot sangele in stomac, lucru care ne-a facut sa picam cu totii lati si sa tragem un somn linistit si mic-burghez pana la pranz, cand turismul local a inceput sa se faca simtit si sa ne dea semne ca era timpul s-o luam din loc. Asa ca restul dupa-amiezei duminicii am repetat programul de sambata seara, cu alergat dupa jivinutze si dupa locuri faine. Din meniu: presuri sure, maracinari din belsug, broaste testoase de uscat, berze agricole, fazani, ciocarlii, pasarea ogorului etc. Duminica seara ne-a prins pe la Braila, in vizita la maica-mea, apoi la ai lui Doru, de-am plecat abia la 11 noaptea spre Bucuresti.
Ca sa concluzionez si altfel decat cu poze, o fost o iesire faina tare, cu oameni lafel de faini (Doru Panaitescu, Augustin Radu, Andrei Zdetovetchi, Catalin Georgescu, Cosmin Tudoran, Roxana Precu, Roxana Radu, Daniel Secareanu si Mircea Panaitescu si, nu in ultimul rand, Ana Stocklosa, gazda noastra perfecta), in niste locuri atat de faine incat – fir-ar! – mi s-a lungit iar lista de locuri pe care vreau sa le revad! Multzam, Dorule, multzam, Campo Euro Club, ati fost de zile mari! Daca nu aveam altele pe cap de 1 mai, mai-mai c-as fi revenit la voi!
