Și-a fost și Vrancea! Ultima tura din editia de iarna a campaniei Goodyear Romania – 4×4 Winter Experience. De data asta, pe zăpadă. Așa cum scriam acum câteva zile, eram pregătit pentru o tură lafel ca celelalte, plină de obiective faine de pozat și de vizitat. N-a mai fost tocmai așa, dar eu mă bucur c-a ieșit altfel. Pentru că, de data asta, am avut parte de aventuri mai apropiate de ce înțeleg eu prin “offroad”. Și nu atât ca dificultate, cât ca peisaj și emoție. Mai puține obiective turistice clasice, mai multă natură!

Joi seara, când am ajuns la Casa Tisaru, în Lepșa, nimic nu prevestea genul de weekend care avea să urmeze. Mici petice de zăpadă pe acoperișul stabilimentului, dar cam atât. Ne-am cazat, am păpat ceva bun, ne-am zongurit un pic cu Doru și Mircea, după care la culcare că mai e și mâine o zi.

Vineri am plecat la drum cu gânduri mari – să trecem Carpații! Am plecat pe drumuri aproape uscate, am trecut prin mici fulguieli cu un pic de alb pe jos, și-am dat înainte, prin peisaje din ce în ce mai albe, din ce în ce mai neatinse. Am reușit să mă întâlnesc și cu doamna Mierlă de Apă – premieră pentru mine – care a fost atât de drăguță să-mi stea la pozat, în ciuda luminii nu tocmai darnice. Mama Natură a chemat iarna mult mai devreme decât ne așteptam, dar am fost pregătiți, oricum. Și dă-i, și luptă, și umple-ți inima de iarnă și de zăpadă, până când, la un moment dat, ne-am întâlnit pe drum cu o ciocănitoare neagră (cât de mult îmi place!) și cu limita fizică a ceea ce poate o mașină să facă – iar alpinismul nu e pe listă. Ok, ne întoarcem. Sau nu… pentru că două din cele trei mașini au zis că ele vor pauză și s-au așezat, încăpățânat și balenier, într-o rană, așteptându-ne pe noi să le gâdilam și să le convingem să se așeze din nou pe sleauuri. Pentru cine-a mai fost pe drumuri de-alea care nu apar pe harta GPS-ului, astfel de mici pauze fac parte din farmecul turei – pentru ceilalți m-aș fi temut să nu iasă cu panică. Dar am avut noroc de-o echipă impecabilă, care nici nu a încurcat, nici nu s-a dat în lături să ajute, nici nu s-a plâns vreo clipă. Răzvan, Dragoș, Elena, Dragoș, Alex, Elena, Adrian: bravo, copii!

După ce-am făcut cale-ntoarsa, prin același peisaj alb, neatins decât de către noi, ne-am îndreptat spre Vămile Buzăului, la rezervația de zimbri – unde Ionica și Mitică, taurii dominanți, s-au lăsat imediat ademeniți nu atât de chemările noastre cât de sfeclele dulci aruncate peste gard de îngrijitorul lor. Mică ședința foto – mai mult de documentare a expediției, că de wildlife nu poate fi vorba în spatele unui gard, după care ne-am re-așternut la drum, înapoi spre casă.

Sâmbătă am plecat la drum deja mult mai precauți – ninsese binișor peste noapte iar drumurile erau fie proaspăt curățate, fie pe cale să se înzăpezească. Dar asta a fost doar partea de drumuri județene. Și, cum idea noastră nu era să rămânem pe ele, ne-am avântat iar spre drumul mai puțin bătut. Pe care de data asta l-am găsit înghețat bocnă. Nu de frig. Ci în urma unei ploi de noapte care a umplut absolut totul în zonă cu un strat gros de gheață. Adică drumuri – patinoar și copaci cocoșați de greutatea gheții. De fiecare dată când am coborât din mașini pentru poze am rămas șocat de cât de ferm se așezau mașinile celor de la  Țiriac Auto la drum și de cât de aproape imposibil ne era să ne menținem echilibrul pe o gheață lucie, acoperită cu o peliculă parșivă de apa proaspăt topită. Dar toate acronimele alea la care nu mă pricep eu (ABS, ESP, DSP și mai știu eu care), împreună cu cauciucurile de iarnă, și-au făcut conștiincios treaba și, încet-încet, am traversat munții. Ne-a luat aproape o zi întreagă, dar a meritat fiecare minut! Am avut de “facut” pante faine, de curatat drumul de copaci cazuti sau pe cale sa cada, de traversat micute rauri de munte – pachet offroad complet, daca ma intrebi pe mine. La sfârșitul aventurii de sâmbătă am juns și la o garnitură de tren abandonată ruginei – fotogenică rău, pentru cei pasionați de “ruin pr0n”, și numa’ bună pentru altă serie de poze cu chiciură și cu yola la greu.

Pe seară, deși am ajuns ceva mai devreme înapoi la cazare, unii au mâncat și s-au retras – paguba lor, pentru că, mai ales fiind ultima seară împreună, s-a lăsat cu cântarea cea mai făină și mai “unplugged”. Să fie primită!

Pentru duminică am avut un singur obiectiv “musai”: Canionul de Sare de la Meledic. Evident că n-am ales nici acum drumul cel mai scurt – cum ne-ar fi stat? – așa că ne-am pomenit iar în mijlocul unor peisaje incredibile, imaculate. Pentru alții, lăsați ne-elegant într-o rână la margine de drum, sau nevoiți să schimbe o roată la mașină, sunt sigur că nu era lafel de feeric – dar am ajutat pe cât am putut – sau măcar am încercat – și am trecut mai departe. Cadoul meu mă aștepta la o margine de drum: o altă premieră pentru mine, un Huhurez Mare! În cele din urmă am reușit să ajungem și la Canion – și da, pe lumina! Ciudată formațiune geologică, zona asta! O adunătură impresionantă de blocuri masive de sare gemă amestecată cu pământ, de cristale ascuțite amestecate cu forme carstice din aceeași sare sau cu bolovani de râu născându-se din filoanele alb-murdare, toate la o scară destul de mare. În timp ce Doru ne explica treburile astea, un șorecar comun juvenil s-a gândit să țipe la noi, de sus, de printre brazii de pe creastă.

După ce-am văzut și Canionul, ne-am salutat pentru o ultimă oară cu toții, ne-am împărțit fiecare pe la mașina lui și ne-am așternut la drumul spre casă.

A fost o tură atipică, dar tocmai asta a făcut-o mai interesantă.

 Pentru că n-am mai avut un ultra-wide decent la mine, m-am străduit să coț ce-am putut mai bine cu un Peleng de 8mm. Nu-s încântat de pozele făcute cu el, dar mai bine decât deloc. Să zicem că asta a fost tură de poze “artistice” 😉